Sorin a fost printre primii morți la Timișoara. Împușcat în cap, în timp ce flutura drapelul găurit și cânta Deșteaptă-te, române. L-a adus taică-su într-o zi la țară, în cabina unui camion. Era mai mare decât mine cu trei ani. Avea părul creț și lung. Un băiat subțire, cu o privire neliniștită. Ne-am mai văzut o dată, apoi eu am fugit, și în 89 am aflat că a fost printre primii uciși. Ieșise de la serviciu și se îndrepta cu prietena lui spre Piața Operei. Se țineau de mână. Era cald ca într-o zi de toamnă. La jumătatea drumului s-au despărțit pentru că avea treabă împreună cu băieții de la Solventul și era mai bine ca ea să meargă acasă. Petrecuseră noaptea împreună. Aveau pieptul plin. Încă mai pășea amețit cu gândul la căldura care l-a învăluit toată ziua, pe care a trebuit să o părăsească dimineață și să meargă la serviciu. S-a împletit cu mila pentru iubita colegului împușcat cu o zi înainte. Se vorbea că au căzut douăzeci de oameni. Cu fiecare oră ce se apropia de sfârșitul programului, pe dinăuntru creștea ceva nelămurit. Un fel de curaj dat de ură. El nu urâse pe nimeni, niciodată. Maică-sa spunea la toți ce băiat bun este și uneori chiar îl enerva asta. Molâu. Ce nu a suportat niciodată. Era îngrijorat de fratele lui, militar. Oamenii fierbeau, dar erau amenințați cu desfacerea contractului de muncă și închisoare dacă absentează de la serviciu în acele zile. Cei mai în vârstă se conformau, aveau familii, responsabilități, dar cei tineri erau ca un arc. Abia așteptau să încheie și să iasă în stradă. În Piața Sfânta Maria, Sorin s-a întâlnit cu un văr de-al nostru care a încercat să-l abată din drum. Și-a sărutat prietena și a luat-o în direcția Pieții, cu alți tineri. Avea aceeași privire neliniștită, iar din buzunar îi ieșea un capăt de drapel. Se îmbrăcase frumos. Cu pantaloni maro, ciorapi maro, pantofi sport. Își luase o bluză neagră cu linii albe în zig-zag, la modă. Și o geacă de piele maro. Furase steagul de la poarta din spate a fabricii și îi decupase stema repede, cu o foarfecă. Îi cam tremuraseră mâinile pentru că el nu atinsese steagul niciodată așa ca acum. La școala primară din Tomești, drapelul era mereu prea sus ca să poată fi atins. Nu a simțit niciodată că ar vrea să-l atingă, nici chiar în armată când imbecilul ăla de Stoica îi amenința pe pufani că vor trebui să-l curețe cu limba, dacă lasă bățul să atingă pământul. Era primul gest patriotic pe care-l făcea de bunăvoie. Se vor duce toți la Catedrală că acolo nimeni nu se va atinge de ei. Dumnezeu îi va apăra, dacă există. E momentul să-i apere. Nici nu și-a dat seama cum a atins un ciob căzut din vitrina unui magazin. L-a tăiat bine, că a început să-i iasă sângele prin ciorapul crem. Oare ce să însemne asta, că ar fi mai bine să nu meargă, cum i-a spus vărul Eugen? Dar vărul se pensionase din miliție, era și normal să nu vrea să participe. Cine ar avea curaj să tragă în atâta lume, azi sunt mai mulți decât ieri. În jurul Catedralei se adunaseră vreo două mii de persoane, cum a povestit Doinița, mai târziu. Sorin a urcat treptele și a scos steagul, fluturându-l. Dacă până atunci mulțimea scanda lozinci cu „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatura!”, „Libertate!”, când a văzut steagul găurit a început un murmur și oamenii au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”. Sorin cânta frenetic, flutura steagul, iar fericirea din noaptea trecută se amesteca în cea de acum. Începea o nouă lume, știa sigur asta. Ce înalt se simțea deodată. Ce frumoși sunt oamenii ăștia pe care părea că îi vede prima dată, chiar dacă alături erau colegi de-ai lui sau cunoscuți. Cineva țipă, încep alte strigăte și mulțimea năvălește pe trepte, încercând să intre în biserică. Sorin se lasă jos. Simte o căldură în cap, în partea stângă. Nu se mai poate ridica. Cad și alți tineri pe lângă el. Cineva încearcă să-l tragă înăuntru. Are brațe slabe, este o fată. O mai ajută câțiva oameni și îl culcă pe covor, în pronaos. Ca prin vis aude frânturi dintr-o predică. Un preot bătrân slujea înaintea altarului ca și cum nu ar ști ce se întâmplă în spatele său. Pe trepte, oamenii s-au ridicat și au aprins lumânări. Focul a încetat. Fata cu brațele subțiri i-a aprins o lumânare și lui Sorin. Sub cap i se adunase sângele ca o pernă înroșită. S-a stins repede.

Apucase să fluture steagul de mai multe ori, apucase să le dea oamenilor curaj. Să le amintească. Fata i-a luat buletinul și i-a căutat părinții. A sunat la postul telefonic din sat. Fiul lor a murit în brațele ei. S-a dus apoi la căminul băieților de la uzină și le-a povestit cum i-a tras trupul în Catedrală. Cum sângera, cum glonțul lăsase doar o gaură mică deasupra arcadei. Dar trupul lui dispăruse. Când au venit părinții, Sorin era de negăsit. Circulau vești contradictorii, ba că l-au dus la București cu ceilalți morți și i-au incinerat, ba că este într-o groapă comună. Sorin scăpase de foc. El și alți tineri fuseseră uitați în congelatoare în noaptea aceea fierbinte.

I-au găsit o lună mai târziu pe toți aliniați într-o groapă, săpată cu buldozeul, în care au încăput nouă sicrie, cu numere de cod prinse de braț cu leocoplast. Pierduseră numele lor de botez. Sicriele au fost deschise unul câte unul de un lucrător de la pompe funebre. Primul era de lemn, celelalte, de carton. Părinții înghesuiți pe marginea gropii așteptau într-un murmur surd să-și descopere copiii. Se aflase că în lotul celor nouă sunt doar bărbați până în treizeci de ani. Mirosea greu a trupuri intrate în putrefacție. Nu toți morții aveau vizitatori. Primul nu avea pe nimeni. Doar un număr lipit de haină, cu ziua și ora la care a fost adus în spital. Se auzea câte un vaiet de mamă. La al doilea, părinții au sărit și l-au îmbrățișat, așa vânăt și urât mirositor. Mamă-sa l-a sărutat și a început să-i încălzească mâinile, suflând peste el cu toată puterea. Bărbații au izbucnit într-un plâns fără zgomot. A urmat al treilea sicriu. Lumea s-a oprit din plâns ca la comandă. O fată în pielea goală, răvășită, cu numărul 6/1063. Doina sau Dorina sau așa ceva. Cineva o recunoaște, este studenta de pe treptele Catedralei, cea care a venit și la căminul de nefamiliști să anunțe moartea lui Sorin. Avea chipul tumefiat. Următorul împușcat are răni bandajate. Cineva încercase să-l salveze, dar a tăcut și l-a dosit la morgă. Leucoplastul era plin de sânge închegat. Numele dispăruse așa cum și chipul i se putea ghici cu greu. Un bărbat s-a apropiat de sicriu și a luat mâna mortului. Era cimentată și galbenă, cu unghiile învinețite, nu mai semăna a mână de om. Poate bărbatul ar fi vrut să-și descopere trăsăturile în acest tănăr mort. Poate își amintea mâna de copil a fiului. Poate nu știuse cu ce a fost îmbrăcat în ziua aceea. Poate nu-l văzuse de multă vreme. Urmează un alt bărbat cu abdomenul bandajat, dar plin de sânge. Fusese împușcat în burtă. Pe sicriu, un nume maghiar, scris cu cretă albă. Ca la semnal, lumea s-a repezit în groapă. Urmează o altă femeie, dezbrăcată pe jumătate, la fel de maltratată ca și cealaltă. I-a curs mult sânge pe gură și poartă numărul 3/1068 (4). Dumnezeu știe logica acestor numere. Poate, nici el. Dar, se pare că a lipsit în ziua aceea de la fața locului. Oamenii nu mai au răbdare, deschiderea sicrielor nu se face ușor. Lucrătorul este asudat, și-a aruncat haina și a rămas într-o bluză cu linii în zig-zag, la modă. Tatăl lui Sorin tresare. Maică-sa dă drumul unui țipăt. În al șaptelea sicriu este tot un bărbat. Sar în groapă mai mulți să-l identifice. Morții nu au fost îngropați cu grijă, acesta este întors pe o parte. Penultimul sicriu nu se deschide. Cineva merge după o rangă. În ultimul sicriu e un bărbat care fusese în oraș cu soția în ziua de șaptesprezece. Au ajuns coloana demonstranților, iar când s-a deschis focul s-au pierdut unul de celălalt. Femeia s-a întors acasă, el, nu. Începe să-i spună pe nume și să-l scuture, dar mortul e greu ca pământul. Femeia urlă numele copiilor.

Puțin mai la dreapta este un alt mormânt deschis, cu o cruce de lemn proaspăt.Tatăl lui Sorin ajută la deschiderea sicriului. Maică-sa cade în genunchi. Un coleg de-al băiatului o ține de braț. Se trage mai aproape de sicriu. E el, tânărul frumos cu părul creț. A fost îngropat înghețat și de aceea trăsăturile lui nu sunt mult schimbate. Pământul l-a păstrat pentru întâlnirea cu părinții. Țipetele s-au mai potolit, se auzeau doar scâncete ca atunci când nu mai ai glas. Maică-sa îl ceartă ușor. De ce nu a stat acasă. De ce s-a dus să moară. Taică-su nu spune niciun cuvânt. Nu-l mai văzuse de o lună. Divorțaseră și el plecase de acasă. Copilul, mai liniștit ca oricând, stătea înaintea lor cu fața senină și o gaură mică deasupra arcadei stângi. Pe acolo intrase glonțul care îi spulberase gândurile și îi împrăștiase creierul pe zidul Catedralei.