Prima ediție a acestui volum de versuri a apărut în 2009, la Editura Vinea. După lansarea ediției a doua, la Târgul de carte Gaudeamus, a avut loc o lansare-dezbatere la Arad, în care s-a discutat despre subiectul delicat, care nu trebuie uitat, al copiiilor, acum adulți, cunoscuți sub numele de „decreței”. În perioada comunistă, regimul trebuia să aibă control absolut, inclusiv asupra trupurilor femeilor. Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 interzicea categoric avorturile, iar ceea ce a urmat a fost fie o serie de decese (căci femeile apelau la metode neconvenționale, ilegale, pentru a scăpa de o sarcină nedorită), fie nașterea unor copii împotriva propriei dorințe a părinților. „Am ajuns pe lumea aceasta, fără să fiu dorită…”, și-a început destăinuirea scriitoarea Lia Faur, care a explicat apoi și semnificația titlului cărții sale: „Piele de împrumut înseamnă carcasa, măștile, haina pe care o îmbraci, în ciuda voinței tale, imediat ce pășești în adolescență și, uneori, chiar mai devreme. Ființa fragilă care se naște este agresată permanent prin lipsa de educație (inclusiv sexuală) în cazul multor fete, de prejudecăți, de mode. O piele de împrumut este cea în care defilezi cu pielea ta dulce și inocentă, dar uitând cu timpul că o ai. Îți va rămâne mică, se va usca și te va înghiți precum o plantă carnivoră”.Este o carte a nevoii de a vorbi despre fiice, despre copiii cuprinși în experimentele indezirabile ale mamelor, despre descoperirea trupului feminin într-o epocă (anii ’70-’80) în care informațiile erau tabú în multe familii, și despre durerea de a vedea cum trupul tău dulce și parfumat de copil poate deveni la adolescență doar o bucată de carne bună de luat în posesie.

Foto: Mediafax”sunt o ființă de neatins/ cu adevărat carne pe care o adulmeci noaptea fără să o privești/ pune mâna nu te sfii sunt eu/ carnea a înghițit tot ce ar mai fi fost de iubit/ atinge-mă cu vârful degetelor tale defoliate/ șoptește-mi direct în mecanismele urechii că nu-i adevărat/ că monstrul acela pe care-l vedem amândoi este închipuire/ că am murit că dorm că nasc mă nasc pe mine nouă fără trup”Radu Vancu afirmă despre cartea Liei Faur, pe coperta a patra a acestei ediții, că „e una dintre acelea, rare, care la recitire par chiar mai puternice. Lia Faur își asumă poezia ca pe una dintre aceste răni (ale antecesorilor) – poate chiar ca pe rana esențială”.Este limpede de ce, într-un recent interviu, poeta spunea: „Să fii poet al zilelor noastre înseamnă că te-ai născut cu un handicap pe care nu știi cum să-l îmbraci mai bine în haina rutinei celorlalți. Trebuie să faci față unor situații de viață mult prea dure pentru modul în care ești construit, să faci față consumerismului, inclusiv celui de literatură, să-i lași pe unii să te pleznească cu labele lor, să se lustruiască în fața ta, să-ți demonstreze. Poetul nu are nevoie de toate acestea, el însuși este demonstrația fragilității și a inocenței genuine, un genunchi al umanității. Poetul e iubit și hulit. Nu te încurci cu el, nu-i iei în serios gesturile, îl scuzi că… «e poet», îl trimiți la muncă și îl privești ca pe o persoană ciudată. Este exotic în felul său, dar nestatornic, nesigur, nemulțumit, nefericit, neîmplinit, mereu ne, ne, ne… Poetul se hrănește din căutări și întâlniri”.

Lia Faur – „Piele de împrumut”. Editura Brumar, ediția a II-a, revăzută și adăugită. Ilustrații de Ana Alexandrescu. Cu un Dosar de presă. 77 pag.