Șerban FOARȚĂ – Lia FAUR, Eșichier, Editura BRUMAR, Timișoara, 2012

Articolul a apărut în revista Timpul, Iași, 2013

Dans une vaste salle ornée de lustres et de glaces, une vingtaine de graves personnages, qui jouent aux dames ou aux échecs sur des tables de marbre, et qui sont entourés de spectateurs attentifs à les voire jouer. Les uns et les autres gardent un si profond silence que lʼon nʼentend dans la salle que le bruit des pièces que les jouers déplacent. (Alain René Lesage, La Valise trouvée), fragmentul ales drept moto volumului de față, sună, în traducere așa: Într-o sală vastă adornată cu policandre și miraze, vreo douăzeci de ipochimeni gravi, jucând, pe niște mese cu tăblie de marmură, dame sau șah, cu, împrejurul lor, chibiți care privesc cu luare-aminte jocul. Unii, ca și ceilalți, păstrează o tăcere-ntr-atâta de adâncă, încât nu se aude,-n toată sala, decât zgomotul pieselor pe eșichier. (Alain René Lesage, Cufărul găsit). De privit jocurile lui Șerban Foarță, cititorul le va mai fi privit în cel puțin câteva situații, fie cu prilejul unor interviuri , fie în consistentul dialog din colofonul căruia cităm:
ACEASTĂ CARTE (CU DESEN
LILIACHIU, PE-NTÂIA SCOARȚĂ),
UNDE IOLANDA MALAMEN –
ÎL HĂRȚUIE PE ȘERBAN FOARȚĂ,
FĂR’ DE RĂGAZ, CU ÎNTREBĂRI
MAI LESNICIOASE SAU MAI GRELE,
DE CARE POȚI SĂ TE DEZBĂRI
DOAR RĂSPUNZÂND, PE RÂND, LA ELE,
MAI ALANDALA SAU MAI JUST,
APARE, ÎN ÎNTÂIA ZI A
PETRECERII ÎN CARE GUST
DE TRUFE ARE POEZIA…
Oricum ar fi, în toate situațiile citate, cineva întreabă și altcineva răspunde, lucru obișnuit în orice interviu: în ce-l privește pe Șerban Foarță, de fiecare dată până acum, el este intervievatul, fie pe o temă anume, cum este în interviul realizat de Ana Ocoleanu (cu tentă religioasă), fie pe orice temă din lume, cum este în cel realizat de Iolanda Malamen. Eșichierul însă are să schimbe rolurile, Șerban Foarță devenind un curios intervievator al partenerei sale de șah, Lia Faur, pe care o provoacă ex abrupto: Care e mișcarea ta dintâi?, întreabă, fără preget, poetul, după ce, într-o suflare stabilise pozițiile de joc: Am tras la sorți […] iar ție ți-au căzut piesele albe. Iată-l, așadar, vânatul ajuns vânător, femeia stabilind acum regulile jocului: Înainte de a face vreo mișcare, ar fi bine să lămurim ce sunt semnele de punctuație în șah. […] Așadar, „!” – mutare bună; „!?” – mutare interesantă; „!!” – mutare excelentă; „:” – luarea unei piese; „?” – mutare slabă; „?!” – mutare de valoare îndoielnică; „??” – greșeală mare; „=” – joc egal… (p. 9). Curiozitatea este dublu împărtășită și recunoscută ca atare: Șahul pe care îl vom juca – spune Lia în continuare – va fi un joc (sau o joacă) ce va respecta regula oricărui joc de pe lumea asta; cu cel puțin doi jucători curioși, suficient de imaginativi ca să amestece realitatea cu ficțiunea… (ibid.) și plusează: Îl vom juca virtual sau față în față, telefonic sau telepatic, pe anotimpuri, pe zile și luni, pe ore și secunde (ibid.). Cavaler, poetul va fi zâmbit curtenitor, cu siguranță: pare să știe dintru început că regula semnelor de punctuație va fi uitată imediat ce a fost trasată, dar – elegant – își face timp să întregească tabelul dintr-un exces de scrupul strict șahistic – spune el, cu semne deloc, pe parcurs, folosite: „+” – șah; „++” șah dublu (prin descoperire); „0-0” – rocada mică; „0-0-0” – rocada mare; „+” albul stă mai bine (sau chiar a câștigat) (p. 10).
Cum ajunge Lia Faur Regina jocului de șah? Prin alegere proprie: Pot fi tură, dar prefer să fiu regină: am mai multă libertate de mișcare. Mă și văd o regină excentrică purtând o pălărie pătrată cu pene în formă de X, pășind cu pași mici, ca de gheișă, din cauza fustei, cam prea strâmte pentru o regină… (p. 11). Ce va să însemne acest amestec vestimentar? Poate fi semn că interlocutoarea lui Șerban Foarță știe deja că-n spatele poetului pândește bărbatul; ea devine, pe loc, Majestate și, cum se întâmplă când vine vorba de magnificențe, privitorul este, mai întâi răpit de vestimentație: Penele cărei păsări le-ai alege? întreabă el, referindu-se la penele încrucișate din pălăria Reginei. Cocorul alb american, păunul alb care trăiește în Congo, […] câteva pene, galben paille, de la Pasărea paradisului și, poate, pentru nuanță, una de la de la Pasărea-liră (p. 12), și iat-o pe Lia Faur pregătită să intre în lumea Menurae superbae, prevenindu-și interlocutorul: Poate că în cuprinsul textului, voi mai păcătui astfel, deoarece, odată ce intri în jocul lui Șerban, cuvintele devin uleiuri plăcut mirositoare, cu care se unge corpul, care îți pătrund în nări și transformă diferitele izuri în aer respirabil (p. 13). Deloc timidă, așadar, însă deplin conștientă că fusta prea strâmtă pentru o regină și penele de împăunat sunt podoabe ce ar putea părea obișnuite la o curte atât de înaltă, Lia Faur pornește alături de Șerban Foarță, într-un periplu de 150 de pagini, cu pas hotărât, dar echilibrat: Nu am văzut niciodată o floare de colț, decât în fotografii. Este încă o plantă candidă, inocentă, virginală, pe care o păstrez între dorințe și care aș vrea să rămână mereu așa, în gând, spunea ea pe un ton adânc (p. 17). E dreptul tău să o idealizezi […]. Văzută de aproape, însă, această floare-a-reginei e, mai degrabă, realistă, în sensul unui pragmatism al trăirilor (faună, floră, oameni) într-un climat ostil, pe un sol vitreg, arid, stâncos, a cărui solicitare îi caracterizează și pe ei, o liniștește poetul, simțindu-i freamătul, trecând – probabil de aceea – la un amănunt legat de un autograf primit de la Nicolae Manolescu pe o frunză numită ad-hoc Folium Manolescensis.
Dar vraja ruptă se reface de îndată ce poetul voiește să afle ce flori a mestecat Lia-copilă și, mai ales, ce gust aveau, prilej pentru femeie să constate explicit schimbul de roluri: Credeam că doar eu voi avea cele mai multe curiozități, iar tu îmi vei răspunde, pe rând. Se pare că, uneori, vom inversa culorile și voi juca eu cu negrele. Dar nu-mi displace asta, mă provoci să-mi amintesc ceea ce părea uitat și în acest fel îți vei aminti și tu. Va fi un eșichier al amintirilor?! Nu cred, dar încercăm inventându-ne propriile reguli (p. 21). Mișcarea îi va fi părut interesantă Liei, dacă e să ținem cont de apelul discret la regula semnelor de punctuație, pe care însăși a instituit-o, și de spațiul generos, de patru pagini, aflat la dispoziția florilor. Cu toate acestea, poetul constată cu amărăciune: …săraci suntem, dragă Lia, atunci când vine vorba de gusturi și mirosuri, greu descriptibile prin vorbele, puține, aproximative și sumare, privind cutare frunze și petale ce ne vor fi încântat copilăria (p. 24). Dacă va fi fost vorba de un reproș sau de vreo stângăcie masculină, aceasta nu reiese în mod limpede chiar din fragmentul dat; însă la doar câteva pagini diferență, momentul este salvat – trecut cu brio! – chiar de Lia, când, răspunzând unei aprecieri privitoare la stângăcia bărbaților în a descrie un parfum, ea marchează clar: …cred că se pricep mai bine la a adulmeca un parfum decât la a-l aproxima în cuvinte. Se lasă adesea cuceriți fără să știe ce le-a determinat capitularea. (p. 29). Subtilă (ca parfumul) observație…, constată poetul, cucerit și inezitant în a-i oferi inteligentei sale interlocutoare Gama Parfumurilor din lʼIllustration 1894, urmată de o poezie proprie în culoarea lavandei și chiar așa intitulată, Bleu lavande, scrisă cu nici o săptămână înainte de a o fi întâlnit prima dată în carne și oase, la Arad: Să dai ocol parfumului ce tocmai / emană din flaconul de cristal / al unei doamne ce-l destupă tocmai / de jos, de la parter din roșu-i stal // în timp ce-n trisilabicul teatru / tu stai la cucurigu și ai vrea / să-i fii parfumul care în teatru / se-mprăștie și să te-ntorci la ea // în șipul cel pe cale să-l astupe / înșurubându-i dopu-i auriu / ar vrea când prea târziu e să-l astupe / iar boarea-nspre plafonul azuriu // (ce pare zugrăvit de Giambatistta / Tiepolo zugrav cvadrisilab) / tot urcă în volute din batista / pe care-a impregnat-o-n el – prea slab // părându-i al lavandei ce aproape-i / șters ca pe-un fluviu dâra de șaland / pe când reversu-mi ìntim al pleoapei / e negru după ce-a fost bleu lavande (p. 38). Superb! Ce dar mai însemnat poate primi o femeie, când, știut este, cel dintâi este cuvântul?! După care, timid: Scuză-mă că te-am întrerupt… Ce-i răspunde Lia? Te scuz – spune ea – (să nu mă crezi indiferentă la spusele tale, încerc să-mi joc rolul cu albele, dar după propria-mi regulă: povestesc pentru a afla) și îmi continui gândul: la figurat vorbind, suntem și noi un fel de parfumieri ai miresmelor memoriei noastre… etc. etc. etc. (ibid.). Discursul continuă (despre crini) și aflăm că Lia preferă ambra, cu iz de fum și miere, de la sălașul de vară al bunicului, precum și iasomia sau liliacul, care-mi înfloreau acasă, sub fereastră; tu alegi probabil, rozele și crinii, spunea ea, mai departe. Să fi fost aceasta propria-i regulă în a juca rolul cu albele? Se poate. Însă poetul acceptă în mod tacit zbaterile Liei care se autodefinește pe scara culorilor: Iubesc roșul, dar mă îmbrac în negru; îmi place alb, dar aleg bej; întorc capul după galben, dar îmi lipsește din dulap cu desăvârșire, port brățări din argint platinat, dar ador auriul; mă atrage ametistul violet, dar aleg mai degrabă malachitul verde sau lazuritul albastru (p. 63). Cine să mai înțeleagă? Numai poetul, care-i (trans)scrie: Dacă,-n fiece culoare / pătimește albul pur / al luminii, – în paloare / mântuirea e, ți-o jur! // Șapte, benzile, la număr, / au un singur alibi: / dacă o rotești pe umăr, / newtombrela va albi (p. 65). Și iată-ne propulsați într-un fragment cu tentă onirică: Sunt sigur că, dacă ți-aș cere să-mi povestești un vis al tău, răspunsu-ți ar fi nu și nu (p. 115), spune Șerban și continuă: Ți se pare o impietate să rupi (cum, parcă, mi-ai mai spus-o, referitor la altceva) pactul tăcerii, să-ți descetluiești intimitatea, inenarabilul secret al unui vis (ibid.). În mod surprinzător, Lia răspunde, dar nu prin povestirea unui vis recent, ci printr-un poem personal, din care cităm: e noapte și visez că ninge. […] și o privesc pe mama și ea copil cum își piaptănă părul negru și lung. […] mama crește văzând cu ochii și se pregătește să facă dragoste întâia oară cu un băiat ce va veni într-o zi și o va cere de nevastă. […] // […] // va trebui să fiu martoră la tot ce va urma. Să mă risipesc în chip de praf în respirația tuturor să mă nasc cu cei ce se vor naște de acum înainte. în felul acesta voi întâlni un băiat străveziu cu care să mă iubesc prin iarbă de-a lungul anotimpurilor să mă purific dansând goală în ploaie. pielea mi se înfioară la atingerea picăturilor și fiecare dă naștere unui orgasm (p. 117). Mărturisirii de față, poetul îi adaugă un vis decupat în culoare verde – culoarea speranței, cum spune el în altă parte (p. 63) – verde-umed, chiar de el, din alt poem al Liei: mi-am găsit un copac. îmi ține de frică și frig. el s-a născut cu mult înaintea mea. de aceea știe multe povești. când tace le inventează. câteodată îmi spune adevăruri. eu râd (p. 28). Între visuri, sentința Liei cade calm: Cred că prefer lʼamour courtoise, potrivit căruia (în principiu, cel puțin) trubadurul își zărea muza la fereastra vreunui turn și, dureros de lucid și de constant, o iubea în taină, păstrându-și cu sfințenie obiectul adorației – iubita, castelana – , devenită uneori doar o iluzie sortită să rămână astfel pentru a îndeplini idealul intangibil al iubirii. Pentru a evita suferința și a prelungi sacralitatea gestului în sine (p. 45).
De recitit consemnul de la capătul dintâi al volumului, decupat din capitolul V din Soarele în baltă sau Aventurile Șahului de Mihail Sadoveanu: Când a venit vremea ultimei partide, strălucirea sa marele și înțeleptul Abderam a zis sărmanului: – Ali-Amru, ca să ai dreptul să joci cu califul, trebuie neapărat să fii îmbrăcat cu caftanul de vizir și atunci vom juca. Din această istorisire foarte adevărată, se vede, sfârși doctorul Abu-Selim, se vede că în fericitele locuri eterne se joacă șah și nici unui bine-credincios nu i-i îngăduit, în această lume, să nu se pregătească pentru cealaltă în chip cuviincios, învățând acest joc.