Archive for mai 26th, 2024

Vocile Penelopei, Tonuri și accente în poezia românească contemporană, Grațiela Benga, Editura Universității de Vest, 2023

descărcare (4)

Un cerc vicios și mai multe îndemnuri

Într-o cultură străbătută de automatisme (în ciuda pretenției de a se fi despotmolit din mâlul unei polarizări în care femininul, fie el viu și despletit, e strivit între reflexe reacționare, prejudecăți și norme), o întrebare lansată de Lia Faur și Șerban Axinte a ținut dezbaterea pe tărâmul literaturii. Cum citesc bărbații cărțile femeilor nu avea ambiția să tragă concluzii definitive. Nici nu ar fi avut cum să o facă. A oferit, în schimb, coordonatele unei hărți pe care imaginarul feminin întâlnește (cu seninătate sau inconfundabile tensiuni epistemologice) inventarea stereotipă a femeii. Cum iscodesc bărbații imaginarul feminin? Pe care dintre acești termeni așază accentul – pe imaginar sau pe determinantul feminin? Citesc cărțile femeilor căutând o izbândă estetică (ambigenă), le fixează un tipar (preconceput, inventat) sau caută în ele breșele unui teritoriu fascinant (necucerit)? Ce îi determină să deschidă sau nu cărți scrise de femei? Are textul un sex? Se impune prin forță robustă sau seduce cu mlădieri senzuale? Se poate vorbi despre o literatură feminină, cu invariante stilistice și tematice? În ce relație intră ea cu literatura scrisă de bărbați? Cum se fac ierarhizările, care e ponderea criteriului obiectiv, estetic și proporția de etanșeitate părtinitoare, masculină? De ce unele femei încearcă să imite scrisul bărbaților și de ce unii bărbați recurg la strategii care le efeminează scrisul? De la literatura smulsă din încadrările genurilor artistice și de la conceptul de ambigen pleacă observațiile Liei Faur și ale lui Șerban  Axinte în „Cuvânt-înainte”. „Dacă la 1800 cărțile semnate de femei puteau constitui o curiozitate în privința tabuurilor, de-acum se cam știe
totul și nu dezvăluirea intimităților poate atrage, ci libertatea de a fi și așa, și altminteri, libertatea de a ne lărgi universul posibilităților ca oameni și texte. Din acest motiv am preferat termenul ambigen celui de unisex” (Lia Faur, Șerban Axinte, „Cuvânt-înainte” la Cum citesc bărbații cărțile femeilor, volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte, cu o epistolă în versuri de la Șerban Foarță, Editura Polirom, Iași, 2017, p. 14). (…)

Diversitatea formelor și formulelor identificabile în răspunsuri oglindește întocmai varietatea orizonturilor din care este privită această temă – inclusiv cu fulminante judecăți misogine sau cu neglijarea capcanelor presărate în background-ul feminist. (Aș spune, briefly, că pe primele le-ar arunca în aer orice recurs onest la istoria drepturilor civile și a atitudinii bărbaților când femeile și-au spus păsul, de la susținerea parșivă că ei nu fac altceva decât să le apere lor, femeilor, „paradisul” domestic până la impardonabila violență fizică. Pe de altă parte, apar și riscurile nesocotirii capcanelor din peisajul literar feminist, menționate de în mai multe rânduri de Julia Kristeva.) „Esența percepției unui gen ar putea fi tocmai doza de autenticitate a cititorului, eliberat de prejudecățile pe care le impune orice societate, inclusiv societatea contemporană.” (Ibidem, op. cit., p. 14) Dar nu putem să nu ne întrebăm în ce măsură e posibilă eliberarea de prejudecăți, când G. Călinescu („Dacă ne reprezentăm cu ușurință pe Ovidiu contemplând visător valurile Pontului Euxin, ni se pare grotescă o femeie în aceeași postură cogitabundă. Firesc este ca, în timp ce Ovidiu privește moartea valurilor, femeia să privească pe Ovid” (G. Călinescu, „Domina bona”, în Pagini de estetică, antologie, prefață, note și bibliografie de Doina Rodina Hanu, Editura Albatros, București, 1990, p. 156) își găsește încă destui adepți. Sunt sugestive evocările Ioanei Bot pentru confirmarea unor preconcepții dominante în lumea universitară și în peisajul criticii literare (Concluzia Ioanei Bot: „Ca un passe-partout, sensibilitatea (feminină) și lipsa ei se văd folosite acolo unde, de fapt, argumentele propriu- zise nu sunt suficient de puternice sau lipsesc de tot” (Ioana Bot, „Să fii femeie, în viața literară românească…”, în Cum citesc bărbații cărțile femeilor, p. 119). Sau reacțiile acide ale membrilor comisiei de admitere la doctorat când Bianca Burța-Cernat și-a prezentat propunerea de temă (Afirmarea Scriitoarei în literatura română). Cum traseul pecetluirii (explicit ori implicit) negative a femininului în societatea românească e mai vast decât ne-ar plăcea să credem, întrebarea Alinei Purcaru, preluată dintr-un eseu al unei remarcabile scriitoare americane, Francine Prose, capătă o greutate care depășește acrobația contrafactuală: dacă numele ar dispărea? „În lipsa unui nume, devine mult mai greu să asumi un set întreg de așteptări, prejudecăți și, da, de foarte multe ori, stereotipii pe care genul celei/celui care scrie le activează inconștient și le transformă în grilă de lectură. […] Prose ia […] fragmente din câteva cărți celebre și demonstrează că, deși exhibă calități îndeobște asociate cu scriitura masculină, respectiv feminină, acele texte au autori din categoria opusă! […] Și atunci de unde persistența acestor clișee de receptare, imediat cuantificabile în unități de măsură a talentului și a valorii?” (Alina Purcaru, „Cum se citește un nume”, în op. cit., p. 43-44)  Privită în ansamblu și în stranietatea ei contradictorie, Cum citesc bărbații cărțile femeilor arată câtă nevoie este ca, dincolo de literatură, diferența masculin-feminin să fie gândită nu pe axiomele autoîndreptățirii și defăimării, ci pe principiile etice – îndelung cumpănite – ale fructificării omenescului.

8. Maternitatea: experiență specifică, experiență poetică

Formă de narcisism primar și metaforă despre coexistența sinelui și a celuilalt este maternitatea pentru Julia Kristeva (o prezentare sintetică a maternității în viziunea Juliei Kristeva poate fi găsită în The Kristeva Reader, edited by Toril Moi, Columbia University Press, New York, 1986), care vede corpul matern ca purtător al unui set de semnificații anterioare culturii, iar limbajul feminin – înrădăcinat în perioada pre-oedipală. Apropiată de această perspectivă se dovedește și Luce Irigaray. Pe de-o parte, e discutat fluxul scrisului feminin  alimentat de curenții subterani în care converg maternitatea, „facerea” textului și plăcerea. Pe de altă parte, punctul de vedere al lui Judith Butler – care îi reproșează Juliei Kristeva protejarea conceptului de cultură ca structură paternă (Cf. Judith Butler, op. cit., 112.). Nu voi intra în detalii, zugrăvind varietatea diferitelor teorii și școli de gândire. Există studii sistematice care fac relativ accesibil relieful complicat al scrisului feminin, adăugat la prejudecățile care îl situau în registrul minorului sentimental și diafan. De aceea, dat fiind că maternitatea nu poate fi despărțită de sexualitatea feminină (motiv pentru care, potrivit lui Carol Poston, nașterea a fost neglijată de literatură (Cf. Carol Poston, „Childbirth in literature”, în Feminist Studies, 1978, vol. 4, nr. 2, p. 14-19. Autoarea pune indiferența prelungită a literaturii în fața nașterii pe seama faptului că această experiență nu era considerată a avea o valoare universală și, în consecință, nu prezenta un interes literar), mă mulțumesc să evoc sintagma metaforică prin care Hélène Cixous (Hélène Cixous, „The Laugh of the Medusa”, în Signs, 1976, Vol. 1, No. 4, p. 875-893)  sugerează multiplicarea vocilor feminine care, prin intermediul scrisului, se împotrivesc stereotipiilor patriarhale. Scrisul feminin („écriture feminine”) ar fi expresia necodată, neteoretizată și neanexată a corporalității și sexualității feminine (Ibidem, p. 883). Dacă nu poate fi definită, nu înseamnă că nu există, afirmă Hélène Cixous – care nu se sfiește să susțină că acest mod de a scrie izbutește să treacă dincolo de discursul reglator al sistemului falocentric. Experiențele subiective ies la suprafața scrisului feminin, legat, în modul cel mai intim, de un corp care împacă diferențele. Vulnerabilitatea și forța autenticității. Gânduri, intuiții și instincte. Încorporând un limbaj afectiv, scrisul feminin nu este (el însuși) mai puțin corporal. În termenii Barbarei Freeman, se obține o textualizare a anatomiei și o corporalizare a textualității (cf. Barbara Freeman, „Plus corps done plus écriture. Hélène Cixous and the mind-body problém”, în Paragraph, 1988, 11.1, p. 62.) – cu corpul activând înăuntrul scrisului, într-o relație de omologie.

Pe diverse tonuri – chiar cu accente radicale – au fost purtate discuțiile despre poezia românească din perioada recentă și, în particular, despre corporalitatea poemelor scrise de autoare. Am încercat în repetate rânduri, pe spații mai mici sau mai ample, să arăt că prejudecata și generalizarea nu pot cuprinde și defini un fenomen literar a cărui particularitate îl constituie (printre altele) cultivarea individualităților – cu toată gama de poetici care derivă de aici. Dar cum se transpune experiența specifică a maternității în experiență poetică? Dar etica responsabilității? (Despre acest tip de etică observații pertinente face Martha McMahon, Engendering Motherhood: Identity and Self-Transformatin in Women’s Lives, The Guilford Press, New York, 1995) După observațiile referitoare la femeia-scriitor și hibridizarea existenței (notate în Mame și copii, scriitoare și texte, Vezi supra, I, 7) și după câteva ipostaze ale mamei, sugerate prin referiri la poemele Angelei Marinescu, Norei Iuga, Rodicăi Draghinescu, Anei Dragu, Liei Faur și ale lui Moni Stănilă, rândurile care urmează vor fi concentrate asupra unor scriitoare la care această temă a devenit un nucleu al creației lor. A condus la inovări și a provocat (mai mult sau mai puțin) reinventări ale poeticii.
Într-o antologie apărută în 2003, Rachel Blau DuPlessis a creionat, anticipativ, câteva dintre consecințele emoționale și discursive ale maternității (Cf. Rachel Blau DuPlessis, The Grand Permission, New Writings on Poetics and Motherhood, eds. Patricia Dienstfrey and Brenda Hillman, Wesleyan University Press, Middletown, CT, 2003, p. ix.). Cum vor fi stând lucrurile în literatura română, în 2023? Ce surprinde privirea matrixială a scriitoarelor, atentă (după cum remarcă Bracha L. Ettinger – am preluat sintagma propusă de Bracha L. Ettinger în The Matrixial Gaze, Feminist Arts & Histories Network – Dept. of Fine Art, Leeds University, 1995) la trans-subiectivitate (ca ontologie) și la trans-conectivitate?

8.2. Descendențe, ascendențe: geometrii circulare

(…) O poezie marcată de conștiința înrudirilor scriu Diana Geacăr, Lia Faur, Daniela Rațiu – vizibilă în Dar noi suntem oameni obișnuiți
și Piele pe piele, difuză în Staniol. Mai exact, o poezie a racordărilor afective, a afilierilor biologice și chiar a afinităților poetice. (…).

8.4. Rezonanțe erotice, rezonanțe materne: tranziții

În urmă cu două decenii, Exercițiu de striptease a trecut oarecum pe sub radar. (Era 2002 – anul în care Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Cosmin Perța publicau prima carte.) Lia Faur a continuat cu Piele de împrumut, Poeme pentru fluturi bolnavi și Lamé, volume care semnalau capacitatea crescândă de a surprinde senzorialitatea extensivă (intens experimentată) și luciditatea îngemănată cu disponibilitate imaginativă. În Piele pe piele (2021), dincolo de cadența recognoscibilă a frazării și de uzanța paralelismelor, ies în evidență frecvența și intensitatea unui mănunchi de teme. Altfel spus, se distinge înțelegerea lumii – prin îngemănarea paradoxală de corporalitate și stare de grație, care poate fi privită ca replică piezișă la un poem scris de Anne Sexton, Unknown Girl in a Maternity Ward.
Cu căderi, iluzii și repetate transmutări (care pun în lumină nu sciziunea, ci vecinătatea și întretăierea), feminitatea încapsulează criza și împăciuirea dintre trup, afect, memorie și nevoia de transcendență: „e așa/ cum dau jos toate pozele de pe un perete îngălbenit/ și apare urma din spatele lor în chenare ordonate/ după nu știu ce criterii/ […] e așa/ că trăiești în hipnoza propriei obsesii/ spui ce știi și ce nu știi/ cu aceeași naturalețe a celui/ ce trece în camera cealaltă/ […]/ e așa/ că în noi crește zilnic/ copilul pe care nu-l vom naște niciodată/ pe dinafară e ceea ce se poate închipui/ un trup așezat cu grijă/ să se bucure și carcasa noastră de carne în viața aceasta” (din „hipnoza propriei obsesii). Fâșii de panoptic socio-familial se desprind din prima parte a cărții („mod implicit”, „hăinuțe pentru nori. iarna care nu se va sfârși niciodată”, „rămășițele zilei”, „cina” ș.a.). Adună detalii înregistrate cu inocența copilului („viteza te face să închizi ochii și te vezi cocoțată deasupra ca un cocoș/ pe casă”), cu ochii adolescentei care-și închipuie, retractil, deplinătatea („ai rămas să sprijini pereții caselor ce stau să se dărâme/ o iarnă e o iarnă nici mai mult nici mai puțin/ să-ți petreci toată viața așteptând un Crăciun înseamnă fericire?”) sau cu reflexivitatea gravă a tinerei care ia act de o persistentă dezvrăjire („vinovăția se împarte odată cu tabloul de porțelan/ fiecare și-o înghite în mod egal cu o gură de vin”).
Imaginarul Liei Faur rămâne pe frecvența firescului și e înlesnit de undele memoriei. De la corpul uman la corpul scrisului, se produce glisarea între aducere-aminte, memorie celulară și reprezentare poetică. Tema dominantă e cea a investigării existenței, erotismului și maternității, iar continuumul de vârste pe care e construit volumul (sesizat de Alina Purcaru în prezentarea de la coperta a IV-a) asimilează poetizarea cu actul fondator al intrării în rezonanță. Puțin numeroase și operate cu repeziciune, inciziile autoscopice nu înlocuiesc poemele cinematice, netrucate în miezul unei intimități care redefinește verticalizarea: „nu știu cine ești tu cel de pe urmă cum nu știu cine se ascunde în mine/ când plec// fiecare în pielea lui de câte ori crește ritmul cardiac piele pe piele// am promis să ridicăm o cruce acolo unde viețile noastre au revenit pe/ pământ/ nu am făcut-o și trupurile gravitează unul lângă celălalt/ o formă de existență în care se mai poate respira
doar articifial/ nimic nu se construiește la întâmplare nimic nu se surpă fără/ fundament” („piele pe piele”).
În glosele lui despre calitatea de mediator pe care o are pielea, Michel Serres a evidențiat rolul fundamental al cunoașterii empirice, prin percepția senzorială a lumii. Trupul devine expresie. Altfel spus, se „exprimă“ pe sine, însă o face prin mijlocirea unei limbi încă neinventate sau pe care nu izbutim să o înțelegem. Din momentul în care orizontul transcendenței a fost negat (prin Nietzsche cu al său „Gott ist tot!”, prin paradisurile artificiale ale lui Baudelaire etc.), filosofia corpului a devenit o temă esențială (Cf. Gheorghe Crăciun, Anexa VIII la volumul Trupul și litera. Explorări critice în biografia și opera lui Gheorghe Crăciun, coord. Andrei Bodiu, Georgeta Moarcăș, Casa Cărții de Știință, 2012, Cluj-Napoca, p. 293).
Semnificativă în cheie thanatoforă devine o întreagă filosofie (poetică) a corpului în Borderline al Anei Dragu. Aici, angoasa irepresibilă în fața destrămării e ascunsă într-o voce poetică rece, distantă, care (în loc să întrevadă un posibil continuum de vârste, ca Lia Faur) remarcă punctul de ruptură și declinul biologic. În Borderline (volum de maturitate, după cum îl vede Rita Chirian, Rita Chirian, „Câinele singurătății”, în Poesis International, 2017, nr. 2, p. 240 ), corpul feminin e reprezentat în principal ca receptacul al undelor thanatice, însă devine și mijloc de experimentare haptică a morții, în condițiile unei senzorialități diminuate: „corpul meu nu mai răspunde la stimuli decât în condiții de/ hipoxie. Înainte să adorm/ îmi plimb un deget pe buze și ca să simt că îmi plimb un deget/ pe buze/ cu cealaltă mână mă strâng din ce în ce mai tare de gât”. Sub neutralitatea observației și dincolo de ordinea, controlul și rigoarea repetitivă a imaginilor, se află temeri, epuizări existențiale și crize înscrise în (ceea ce aș numi) un paradox al feminității terminale – prin care corpul slăbit, ce a transformat erotismul în imobilism și relaționarea în retragere solitară, poate da naștere altui corp. Poetic. Atemporal. În poemele Liei Faur, corpul feminin și corpul textului poetic împing limitele care fixează teritoriul hapticului. Relaționarea lor complementară dă seama unui mod de existență în care tactilul nu determină izolarea de transcendență. Dimpotrivă, o întreagă gamă de atitudini iese la iveală din textura poetică (deriziune, revoltă, fascinație), exprimate printr-un limbaj care nu se confruntă cu trupul și nici nu ezită să facă, figural, transferul simbolic dinspre orientarea corpului spre reprezentarea sa. Această viziune se desparte de concepția lui Michel Serres, pentru care corporalitatea trebuie vindecată de adicția față de limbaj – așa cum rămâne distantă și față de Gheorghe Crăciun, care excludea transcendența din filosofia corpului și găsea că motivațiile scrisului sunt, de cele mai multe ori, corporale, iar rezultatul lui – consecința conflictului dintre limbaj și corp. În Piele pe piele, poemul se înrădăcinează la răspântia dintre afect, corp și (infra) limbaj, recuperând acea dimensiune figurală care integrează o energie creativ-formativă, dar și jocul meta-fizic: „ai vrea să fim rezistenți la transfer să spunem lucruri/ care nu se cuprind într-un tabel/ […]// inima e construită ca o placentă// trupuri pe nisip broaște țestoase/ ai atins toate membranele până la sângerare/ […]/ știm că nu mai e nimic de făcut când se întrerupe lumina// simularea unei aureole în jurul capului nostru/ e cea mai inspirată alegere” („până la stele”). Preluate de imagini care gravitează pe orbitele metaforismului, denotației și polisemantismului, comunicarea prin atingere, infralimbajul și sincopele lui amplifică tensiunea poemelor erosului, dar mai ales intensitatea poemelor maternității. Le umanizează prin percutanța evocării reflexive, pregătite să modifice orientarea vârstelor și a înțelesului: „micul ștreang ți-a înflorit gâtul atunci/ am înțeles totul fetușii apelează la gesturi extreme/ n-am putut să te apăr erai pe dinăuntru/ neputințele s-au înșirat între noi/ până cineva a tăiat firul”. Sau: „în timp ce dormi păzesc aerul să nu se facă praf/ […] pielea devine de-a dreptul transparentă/ și vinișoarele se întind ca șerpii/ într-un corp de fetiță”. Vocea poetică articulează experiențele-limită care, odată traversate, își
păstrează potențialul – prin recursul la tăieturi de montaj care mijlocesc sugestia continuității. Prin sugestiile infralimbajului  (înțeles ca îmbogățire epistemică, nu ca regresie) și prin intermediul figurilor integrate (susceptibile să indice performarea unei acțiuni), poemele creionează un hibrid de condiții ontologice, configurabile unele prin altele. Totodată, devoalează calitatea de compoziție a poeticii Liei Faur.
Un întreg proces al oglindirii reciproce, transformatoare se regăsește în Piele pe piele. Subiectul poetic dobândește o stare de conștientizare continuă a maternității și ajunge să (re)descopere o altă postură – estetică și ontologică. E deopotrivă interpret, regizor și creator care-și asumă statutul activ într-o existență forjată în procesul figurării: „voi înșela moartea cu dragoste/ lumina de dimineață care te face să-ți freci ochii cu pumnișorii strânși/ ar putea fi chiar Dumnezeu”. Scrisul (ca imprimare figurală) devine credință (ca amplasare a subiectului în actul spunerii) și transpare ca modalitate de afirmare a conținutului ontologic plural. Expresii ale unor stări care nu pot fi reduse la biologie sau afect lăcrimos, poemele din Piele pe piele se dezvăluie în punctul de conjuncție al repetării și facerii. Sau se descoperă ca operă procesuală – cu o compoziție în plină dinamică, fizică, metafizică și estetică. Integrabilă pluralismului ontologic derivat din experiența maternității și a con-figurării, atitudinea post-prometeică generează o permanentă restructurare iconofilă a ființei, aflată în tranziție de la o stare la alta, așa cum imaginea trece prin metamorfoze care substituie câte o ramă provizorie (Folosesc această sintagmă în sensul dat de Bruno Latour în „How to be Iconophilic in Art, Science, and Religion?”, în Caroline A. Jones, Peter Louis Galison, Picturing Science, Producing Art, Routledge, London, 1998, p. 418-440. Latour face distincția între iconoclasm, idolatrie și iconofilie, promovând-o pe aceasta din urmă drept o abordare care valorifică tranziția continuă de la o imagine la alta: „I would like to use art history in order to guide us along the paths of iconophilia. Iconophilia is respect not for the image itself but for the movement, the passage, the transition from one form of image to another. By contrast, idolatry would be defined by attention to the visual per se. Thus iconoclasm may be defined either as what attacks idolatry or what destroys iconophilia, two very different goals. Because it seems so difficult to resist the temptation inherent in all images, that is, to freeze-frame them, the iconoclast dreams of an unmediated access to truth, of a complete absence of images. But if we follow the path of iconophilia, we should, on the contrary, pay even more respect to the series of transformations for which each image is only a provisional fame. In other words, we should be iconophilic in all domains at once, in art, in science, and in religion” (p. 421).

Interviu cu scriitoarea Lia Faur, realizat de Anda Vahnovan

62492345_2696799330347332_8642156901783568384_o
7 decembrie 2023
Am ales să continui ceea ce știu să fac, dar mai departe de ceea ce îmi era comun 
Lia Faur: „Am plecat departe ca să mă pot întoarce la mine”
Te‑am cunoscut la Arad, invitată fiind la Festivalul „Ștefan Augustin Doinaș”, al cărui curator ești de mai mulți ani, și care, datorită ție, a devenit unul dintre cele mai apreciate festivaluri literare din România. De unde e ideea și cum reușești să creezi o asemenea atmosferă, unică, în jurul acestui eveniment, grație căruia am avut ocazia să cunosc oameni noi, dar și să descopăr Aradul?
Ștefan Augustin Doinaș este un nume major al neomodernismului românesc și al Cercului Literar de la Sibiu, despre care declara adesea: „Eu m‑am născut a doua oară, spiritual, în cadrul acestui Cerc Literar, datorită acestui mediu, datorită vecinătății lor, datorită laboratorului pur filozofic și literar în care mă aflam împreună cu prietenii mei, am putut să devin ceea ce am devenit“. Reproduc cuvintele sale, adăugând că nici gruparea literară de la Sibiu nu ar fi avut aceeași anvergură fără Doinaș. A scris Mistrețul cu colți de argint, unul dintre poemele cele mai complexe și fascinante ale literaturii române. Numele său inhibă și inspiră, poezia sa este inepuizabilă și inconfundabilă. Cam așa aș putea justifica susținerea unui festival care să‑i poarte numele, amintind că la Arad nu exista o recunoaștere culturală a sa la nivelul comunității locale. Liceul arădean pe care l‑a urmat nu manifesta un interes deosebit în a‑i aduce numele în atenție, iar instituțiile de învățământ din comuna unde s‑a născut (Sântana, localitatea Cherechiu, devenită Caporal Alexa), pentru care am toată prețuirea, nu se făceau auzite suficient la nivel național. Exista un simpozion, organizat de profesoara Laura Orban, care purta numele lui Doinaș, fără a avea o latură culturală, ci doar una științifică, despre care nu am mai auzit. Am dorit să se vorbească mai des despre scriitorul arădean și cred că am reușit să determin o emulație în jurul numelui său, mai ales prin prezența unor scriitori importanți la Arad. Doinaș a fost mulți ani marginalizat, a făcut un an pușcărie, a avut o viață nu tocmai ușoară, pe care cei care încearcă să‑l discrediteze o ignoră cu bună știință.Festivalul a intrat în rândul evenimentelor culturale așteptate, a ajuns la ediția a noua, în 2023, iar anul trecut am sărbătorit centenarul Doinaș, cu o ediție specială. Aș aminti că surpriza acestei ediții a fost apariția unui volum în bandă desenată despre viața lui Ștefan Augustin Doinaș (din copilărie până în 1980). Știm cât de apreciat este acest gen de artă în Franța, Belgia sau Italia, ce succes au volumele despre Emil Cioran și Parisul său, ne amintim că mulți dintre noi am crescut cu Pif Gadget, așadar banda desenată continuă să fie de actualitate.Am avut șansa ca invitații mei să creadă în acest proiect și să mă susțină, participând. În plus, ei au fost cei care au scris despre ceea ce se întâmplă la Arad, au dus povestea mai departe și au girat cu talentul lor succesul nostru.
Absolventă a Facultății de Litere și Arte din Sibiu, ai profesat mulți ani la Arad, apoi ai continuat la Universitatea Tunis El Manar din Republica Tunisiană și, ulterior, predai limbă, cultură și civilizație românească la Universitatea din Udine, Italia, prin intermediul Institutului Limbii Române de la București. Să începem cu Tunisia, despre care ai scris un minunat jurnal ce urmează a fi publicat – o împletire neobișnuită de stări, reflecții, amintiri și proză. Dar și multă poezie senzorială am găsit în el, citindu‑ți manuscrisul. Cum ai decis să pleci acolo și de ce există interes pentru limba română tocmai în Tunisia?
Dacă ai citit manuscrisul, atunci ai înțeles de ce am plecat. Am totuși două răspunsuri. Primul ar fi cel legat de profesia mea. Un profesor are nevoie să mai schimbe din când în când sala de clasă, să‑și ia un an sabatic, cum se întâmplă adesea în alte țări. Am ales să continui ceea ce știu să fac, dar mai departe de ceea ce îmi era comun. M‑am supus cu bună știință „experimentului african” și m‑am înscris la concurs. Al doilea motiv ar putea fi redat printr‑un fragment din textul amintit mai sus, ca să justificăm sintagma „poezie senzorială”: „Să‑ți vezi frica întinsă pe jos și să nu ai cu ce o curăța. Să o sari în fiecare dimineață ca să nu ți se lipească de talpă și să lași urme peste tot. Să‑ți vezi bucuria într‑un copăcel crescut printre ziduri, nesocotit de nimeni un pericol pentru surparea peretelui. Să‑ți vezi tristețea în planta năpădită de iarbă din ghiveciul plin cu apă, unde se îneacă tot ce e viu. Am plecat departe ca să mă pot întoarce la mine”.Iar pentru a doua întrebare, sunt multe avantaje să cunoști limba română în Tunisia. Una dintre fostele mele studente tunisiene urmează un doctorat în România, cu o bursă guvernamentală. De ce nu ar exista interes pentru limba română în nordul Africii, dacă ne gândim la cei peste două mii de studenți care învață în universitățile românești? Sau la multinaționalele care au unități în România și Tunisia și fac schimb de operatori, deoarece românii preferă să lucreze în străinătate? Alții doresc să lucreze în industria turismului, se pregătesc să devină ghizi pentru turiștii români. Tunisia are multe de oferit în plan cultural și istoric. România este un „paradis verde” pentru tinerii care doresc să își încerce norocul în altă parte decât în țara lor. Astfel mi‑au răspuns câțiva cursanți care au venit să lucreze la noi: „Cum e România? Verde, profa”. Da, aici se poate găsi un viitor, oriunde și mereu există un „mai bine”, cum există și un „mai rău”. Relațiile diplomatice dintre cele două țări au istorie încă din perioada ceaușistă, mulți tineri tunisieni au studiat în anii ’70‑’80 în România, mulți au format familii mixte, care trăiesc acum în Tunisia. Am cunoscut o astfel de familie: mama – româncă, tatăl – tunisian, iar copiii au ales să studieze și să muncească în România, unde trăiesc bunicii din partea mamei. Pentru un cunoscător de arabă, româna face parte din familia limbilor exotice, având alfabet latin, așadar poate fi interesantă. Pentru cei care vorbesc franceza, este o limbă latină, asemănătoare limbii lui Voltaire. Mai există situații de interes bazat pe corespondența (amicală sau amoroasă) de pe rețelele sociale. Deci, motivele sunt variate în alegerea limbii române ca limbă de studiu.
Am avut senzația, la finalul lecturii acestui jurnal, că te vulnerabilizează mai mult chiar decât volumele tale de poezie. Este multă reîntoarcere în trecut. E un act de curaj asumat. De ce tocmai acum te‑ai decis să scrii aceste pasaje dureroase legate de mama ta, de suferința din copilărie, împletind amintiri în jurnal?
Poezia în sine este un act asumat, o expunere a fragilității și un act de curaj, în același timp. Când ții un jurnal îți trec prin cap tot felul de gânduri, amintiri. E discutabilă veridicitatea și ficțiunea unui text diaristic, probabil că cititorul își dorește o dinamică zilnică, dar sunt momente când nu se întâmplă nimic, doar gândurile suplinesc acțiunea. Ceea ce am căutat să inovez aici au fost paginile de ficțiune, pe care le inserez explicit, despre personajele Eliza și Cezar. Da, acolo e suferința unei fetițe, născută și educată pe furiș, închinată la icoane, iar primul bărbat din viața ei trebuia să fie și ultimul, că, altfel, „tata o omoară”, „face familia de rușine”, „nu o mai ia nimeni”, dar nu se numește Lia, și cred că multe fetițe se pot regăsi în acele pagini. E posibil să mă expun mai mult decât alte scriitoare, vorbind deseori la persoana întâi. Întrebarea este însă cum se măsoară vulnerabilitatea, ascunzându‑te în spatele persoanei a doua, a treia, ori scriind „discret”? Citind‑o pe Annie Ernaux (Confesiunea adolescentei), mi‑am amintit o întâmplare din copilărie, când mama vorbea cu cineva despre mine, fără să mă privească, eu fiind de față. Am izbucnit în plâns și am întrebat dacă am murit. Poate că de aceea mă regăsesc în cuvântul „eu”, să‑mi amintesc că exist.
Pomenești deseori în jurnalul tunisian despre importanța poeziei și a poeților din viața ta. Când și cum ai descoperit această lume și care au fost scriitorii care te‑au încurajat la începuturile tale literare?
Nu aș putea afirma când am descoperit poezia, poate când am deschis ochii și am început să privesc lucrurile din jur. În liceu reacționam la versurile lui Blaga și ale lui Arghezi, când ni se prezenta un nou poem nu mai eram atentă la lecție și îl învățam imediat. Profesoara de franceză m‑a luat cu ea la un concurs pentru elevi, unde se citea poezie de Ana Blandiana. Eu am citit poemul Morfologie, cred că atunci s‑a declanșat ceva, un dor continuu de cuvinte și semne, cum era în text: „Dor aproape stins de lume/ Dor aproape stins de mine”. Poezia apare când încetezi să vezi ceea ce ți se spune că reprezintă realitatea, când îți creezi propriul mod de a vedea realitatea.Am frecventat Cenaclul Literar „Lucian Blaga” din Arad, unde am întâlnit scriitori care publicaseră, apoi am trimis câteva poeme la revista „Arca”. Poate m‑au încurajat mai mulți, dar real a făcut‑o poetul și criticul literar Gheorghe Mocuța, care, pe lângă rafinamentul stilistic, era un fin observator al detaliilor și un om admirabil. La o întâlnire cu scriitorii, la Hunedoara, i‑am întâlnit pe Gheorghe Grigurcu (a scris mai târziu o cronică la Eșichier, volumul de dialoguri cu Șerban Foarță) și pe Marin Mincu. Cel din urmă m‑a încurajat, invitându‑mă la Cenaclul „Euridice”. Nu m‑am dus, din păcate, dar am început să mă preocup de scris. Să crezi în fiecare vers sau frază pe care le spui, acesta poate fi secretul reușitei ca scriitor.
Am citit și o bună parte din interviurile tale, oferite unor scriitori, sau cele realizate de tine cu traducători, care au tradus în arabă scriitori români. Astfel, pe lângă profesor și scriitor, aș sublinia faptul că ești și un excelent promotor cultural. Observ că nu suferi de acel microb al egoismului și nu ai nicio reținere să promovezi și să lauzi atât de mulți oameni ai literaturii. Crezi că vanitatea scriitoruluia devenit o calitate demodată?
Cred că toți cei care scriu au, la vedere sau nu, puțină vanitate, dar nu aș considera‑o calitate. Face parte din personalitate, iar scriitorul caută să își (re)dobândească respectul de sine, respectul celorlalți, și apelează la mijloace care să atragă atenția asupra scrisului său. Despre promovare, este sarcina profesorului de limba și literatura română să facă auzite numele scriitorilor pe care îi citește, pe unii îi și predă, pe alții pariază. Da, profesorul ar trebui să fie liderul de opinie, vocea care se impune cu fermitate, modelul care invită. Am trăit câteva dezamăgiri ca profesoară sau organizatoare de întâlniri cu scriitorii, văzând că responsabilii de educație nu sunt interesați, nu solicită, nu recomandă, ca și cum aceste două componente, culturală și educativă, nu ar face parte din același scenariu didactic. Nu am nicio reținere în a recunoaște public valoarea, iar dacă mi‑e la îndemână să o arăt altora, de ce nu aș face‑o?
Ai predat limba română în Tunisia, acum ești profesor la Universitatea din Udine. Simți că aceasta este menirea ta, să faci cunoscut lumii întregi farmecul vorbei și al culturii românești?
Poate că este un mod de a mulțumi culturii în care ne‑am trezit, vorbind oriunde admirativ despre frumusețea și valoarea ei. Din nou, despre fișa postului unui profesor, însă, de această dată, în afara țării. Ceea ce face interesantă munca mea este felul în care mă raportez la fiecare spațiu cultural, ce aleg să prezint. În lumea arabă merge să accentuezi stratul oriental, luminos, exotic, revelatoriu și imponderabil, cum îl descrie, uneori, Panait Istrati, să intri în detalii despre beția simțurilor, care se poate experimenta aici. Emil Cioran și Eugen Ionesco sunt în lista intereselor academice și de cultură generală, fără a se face referire la țara de origine, deoarece ei sunt citiți în limba franceză. Atunci începe căutarea celor mai adecvate fragmente pentru crearea unor dezbateri sau momente culturale, în care ambele părți să fie valorizate. În Italia am descoperit că interesul pentru limba română vine, printre altele, cu motivația că ai șansa unui loc de muncă decent. Tinerii descoperă România ca pe un spațiu mai îndepărtat fizic decât este în realitate, și cred că rolul celor care predăm în străinătate este de a apropia studenții de ideea romanității „mai altfel” a poporului român. S‑au scris numeroase articole pe tema latinității limbii române, încât poate părea desuet, însă aceste „informații” reluate ajută la menținerea atenției vii asupra esenței noastre ca popor. L‑aș cita aici pe Sextil Pușcariu când afirmă că „româna este «altfel romanică» decât toate celelalte limbi romanice”, da, iar noi suntem mai „altfel latini” decât italienii, francezii, spaniolii sau portughezii, ceea ce îmbogățește diversitatea și ne conferă un rol pe care ne ferim să‑l remarcăm explicit, în marea familie căreia îi aparținem.
Știindu‑te o fire foarte activă și imaginativă, sunt sigură că mai ai proiecte mari pentru viitor. Ce ai schițat pe foaie, dar încă nu ai ajuns să realizezi, Lia?
Te dezamăgesc dacă‑ți spun că nu am proiecte pentru viitor? Încerc să finalizez ce este în așteptare, să‑mi fac treaba de profesoară. Nu fac planuri, poate ăsta este unul din defectele mele, caut să continui ce am început, dar mă las pradă ispitelor. Îi prețuiesc pe cercetătorii care lucrează o viață întreagă la aceeași temă, eu nu pot, literatura cuprinde genuri diferite, arta e dinamică, sincretică, la fel cum e viața. Ar fi frustrant să nu fac unele lucruri care mă atrag. Apoi, sunt puțin superstițioasă, voi mărturisi când am certitudinea că ceea ce mi‑am propus se va întâmpla. Dar îți mulțumesc pentru apreciere.
Lia Faur a publicat mai multe volume de poezie, cel mai recent fiind piele pe piele, editura Casa de Pariuri Literare, București (2021), tradus în franceză, cu titlul peau contre peau, de Roxana Bauduin, l’Harmattan, Paris (2023). A coordonat volumul de articole Cum citesc bărbaiii căriile femeilor (Lia Faur, Șerban Axinte, Polirom, 2016). Organizează anual un festival de literatură în memoria poetului Ștefan Augustin Doinaș, iar cu ocazia centenarului scriitorului a publicat un volum în bandă desenată despre viața sa: SAD – Biografie grafică (Lia Faur & Vali Ivan, Casa de Pariuri Literare, București, 2022).

Piele de împrumut (reed.), Editura Brumar, 2018 (fragment)