Pâinea a rămas singurul trup din mama. Când găsesc pâine de țară, mă apropii și o adulmec cu ochii închiși. Mă salvează de tristețe, mă îngrașă, dar mă hrănește cum nimic pe lumea asta nu o face. De dorul brațelor mamei mănânc pâine cu nuci sau pâine goală. Îi curăț coaja mai întâi, apoi trec la miez, până coboară sfințenia. E gustul anafurei pe care mi-o dădea din batistă după ce o terminam pe a mea. Iau o gură de vin și paradisul e la mine pe umeri. Împărtășită în ascuns, așteptam să vină momentul binecuvântat când preotul mă chema și se apleca să-mi dea lingurița de pâine înmuiată în vin, ștergându-mi ușor bărbia cu prosopul. Cu gesturi calme, cu voce șoptită. Mirosind amețitor a tămâie. Lingura mică și strălucitoare, degetele preotului albe și fine, ca un mulaj de ceară.  Aceleași pe care le urmărisem desenând în cărbune sau dirijând corul de copii. Mâinile mamei se confundau cu pâinea, cu brațele Sfintei Marii, cu aluatul. Îl frământa până se dezlipea ascultător. Rămâneau albe, curate și plăcut mirositoare. Când mușcam din colțul ce mi-era destinat se pogora asupra mea duhul sfânt. Nu eram sigură dacă acest „duc” nu se întrupa în serafimii cei cu șase aripi și heruvimii cu mulți ochi. Mi-era milă de ei, niște copii făcuți să zboare, pentru că, ce poți face dacă ai atât de multe aripi, niște copii rupți de pământ, ce se odihnnesc pe umerii tăi. Erau paznicii mei intimi. De îngeri nu te poți dezice, odată ce ți s-au dat. Te împrietenești cu ei sau nu, sunteți copiii tatălui, legați pentru veșnicie. Pâinea rotundă îmi acoperea pieptul, când mama nu cocea în cuptor. Brațele înconjurau cercul și nările trăgeau aerul ei în piept. Fetița respira pâine.

foto: Irina Buciu