Archive for noiembrie, 2019

Scurt, foarte scurt tratat despre plâns

13330427_1307059645987981_1074858108_n

Plânsul de mai târziu este lung și deznădăjduit. Pielea devine un trup strâns într-o cămașă prea mică. Sângele circulă ca și când s-ar fi dat alarma și toate vasele de evacuare se îngustează. În gât se ridică un obstacol de netrecut. Îți vine să înghiți des, dar fiecare înghițitură se blochează în ghemul acela vârtos. Carnea tremură ușor febril și dacă nu dai drumul lacrimilor se produce implozie. După plâns se așază liniștea, ochii ustură, realitatea devine opacă, plămânii se contractă într-un oftat. Organele își reiau funcțiile.

Viermi

313570_460224904001141_1151523188_n

 

Vecinul de scaun mă ignoră. A adormit și i-au căzut ochelarii pe nas în jos, făcându-i fața și mai caraghioasă. Lângă el, împrăștiate ziarele de dimineață, pe care eu nu reușisem să le cumpăr. Pe unul apărea mare un titlu: „7 bărbați au violat o tânără emigrantă”. Un vierme e un vierme, iar uneori nevertebratul este jignit de vertebratul care are creier dezvoltat și poziție verticală. Trenul trece printr-o gară umbrită de duzi. Nu mi-am putut stăpâni gândul la fata violată și la violatorii ei, cei șapte viermi, dar nu de mătase. Duzii îmi amintesc de anii în care se plantau cu nemiluita pe drumurile patriei. Viermii erau întinși în sălile de sport, pe jos, pe paturi suprapuse, ca niște sinistrați. Mirosea puternic a frunze măcinate, făcute praf, și a mizerie iute. Se mișcau într-o efervescență pe care nu mi-o explicam. Singura lor preocupare era să ronțăie frunze verzi și proaspete, adunate în saci din pânză de cânepă. Era ca un ritual, copiii hrăneau viermii. Doar copiii. Credeam că va veni o vreme în care în loc de fecale vor scoate mătase fină în fâșii lungi și transparente, iar copiii vor roti mosoare gigantice de mătăsuri fine. A venit ziua în care s-a așternut o liniște grozavă. Viermii dispăruseră, în locul lor acum stăteau agățate, pe copaci întregi aduși din pădure, gogoși albe, fine, fără mirosul înțepător dinainte. Viermii deveniseră mătase.Viermuiseră în viața lor scurtă, se închiseseră înăuntru ca să renască între două aripi, pline de pulberea albă, care înalță, care transformă târâtoarea în sublim. Violatorii caută sublimul, dar sfârșesc în grotesc și dispreț. Nu au răbdare, nu se închid înăuntru, ies în plin proces, nu așteaptă faza de pupă și vor să cucerească mișelește frumusețea. Viermuiesc și delirează în altă specie.

Alăturarea cuvintelor ”vierme” și ”mătase”  mi s-a părut întotdeauna oximoronică. Mătasea îl scoate din condiția lui pe vierme, îl ridică la rang superior, îi dă clasă. Cred că este o situație singulară cea în care viermele își spală păcatele, transformându-se în ceva atât de diafan, după ce a ingurgitat saci întregi de verdeață și a lăsat în urmă kilograme întregi de fecale, după ce a năpădit aerul cu izul iuțit produs în nopțile și zilele de hrojdăială.

Cum și-ar putea spăla păcatele un vertebrat care nu valorează cât un vierme de mătase?

Cum va mai îmbrăca o fată violată mătasea roșie fără să curgă sânge pe dinăuntru?

foto: Ana Alexandrescu

Pâinea

10425154_735807136456374_9159445860959402367_n

 

Pâinea a rămas singurul trup din mama. Când găsesc pâine de țară, mă apropii și o adulmec cu ochii închiși. Mă salvează de tristețe, mă îngrașă, dar mă hrănește cum nimic pe lumea asta nu o face. De dorul brațelor mamei mănânc pâine cu nuci sau pâine goală. Îi curăț coaja mai întâi, apoi trec la miez, până coboară sfințenia. E gustul anafurei pe care mi-o dădea din batistă după ce o terminam pe a mea. Iau o gură de vin și paradisul e la mine pe umeri. Împărtășită în ascuns, așteptam să vină momentul binecuvântat când preotul mă chema și se apleca să-mi dea lingurița de pâine înmuiată în vin, ștergându-mi ușor bărbia cu prosopul. Cu gesturi calme, cu voce șoptită. Mirosind amețitor a tămâie. Lingura mică și strălucitoare, degetele preotului albe și fine, ca un mulaj de ceară.  Aceleași pe care le urmărisem desenând în cărbune sau dirijând corul de copii. Mâinile mamei se confundau cu pâinea, cu brațele Sfintei Marii, cu aluatul. Îl frământa până se dezlipea ascultător. Rămâneau albe, curate și plăcut mirositoare. Când mușcam din colțul ce mi-era destinat se pogora asupra mea duhul sfânt. Nu eram sigură dacă acest „duc” nu se întrupa în serafimii cei cu șase aripi și heruvimii cu mulți ochi. Mi-era milă de ei, niște copii făcuți să zboare, pentru că, ce poți face dacă ai atât de multe aripi, niște copii rupți de pământ, ce se odihnnesc pe umerii tăi. Erau paznicii mei intimi. De îngeri nu te poți dezice, odată ce ți s-au dat. Te împrietenești cu ei sau nu, sunteți copiii tatălui, legați pentru veșnicie. Pâinea rotundă îmi acoperea pieptul, când mama nu cocea în cuptor. Brațele înconjurau cercul și nările trăgeau aerul ei în piept. Fetița respira pâine.

foto: Irina Buciu

ca o piele de împrumut peste carnea mea crudă

10924741_996281130399169_4723719598395122632_n

 

I.

da, da

asta-i ce-am vrut,

ce am dorit mereu,

am vrut întotdeauna,

să mă întorc

la trupul

în care am fost născut –

Allen Ginsberg

 

 

sunt dintre cei care au scăpat să nu fie aruncați la coș

nașterea mea a început cu o moarte prematură. mama încercase câteva săptămâni la rând să mă piardă

luase pumni de medicamente de la o moașă comunală  

după naștere ne-a vizitat doar vecinul Ștefan

tata nu a putut pleca de acasă. potcovea caii în ziua aceea

 

un copil e o grămăjoară inutilă de carne

 

starea placentară e cel mai eficient drog

mă țin din răsputeri să nu țâșnesc afară

cordonul ombilical mi-e strâns în jurul gâtului trebuie să ies

e ora nebunilor când doar eu văd dezastrul ce se apropie

imaginea celui ce pierde

tramvaiul

iubita

actele

banii

nasturele

inelul

timpul

rinichiul

copilul

amintirea

imaginea celui cu insomnii în fiecare noapte până la cinci dimineața

imaginea celui fără privire

imaginea din spatele imaginii

le simt pe toate

ca o piele de împrumut peste carnea mea crudă

 

 

 

 

26715

foto: Oana Celina

ziua morților

904361_569629496394014_437648376_o

 

morții stau așezați în parcele

strada e momentul erorilor de judecată

privim cu ochi de lichea tot ce intră-n vizor

evităm apropierea de subiect

arborele genealogic e culcat la pământ

de la gară până la teatru

femei și bărbați copii și bătrâni

fiecare după ochiul lui piere

indemnizația e pe buzele tuturor

poate e timpul să demisionăm

bine că suntem fiii cuiva (ziua morților)

 

playtime: Ana Alexandrescu

O carte pe zi: „Piele de împrumut”, de Lia Faur

 

stelian-turlea-ws

Articol de Stelian Țurlea

https://www.descopera.ro/cultura/17893796-carte-zi-piele-de-imprumut-lia-faur

Este o carte a nevoii de a vorbi despre fiice, despre copiii cuprinși în experimentele indezirabile ale mamelor, despre descoperirea trupului feminin într-o epocă (anii ’70-’80) în care informațiile erau tabú în multe familii, și despre durerea de a vedea cum trupul tău dulce și parfumat de copil poate deveni la adolescență doar o bucată de carne bună de luat în posesie.

Prima ediție a acestui volum de versuri a apărut în 2009, la Editura Vinea. După lansarea ediției a doua, la Târgul de carte Gaudeamus, a avut loc o lansare-dezbatere la Arad, în care s-a discutat despre subiectul delicat, care nu trebuie uitat, al copiiilor, acum adulți, cunoscuți sub numele de „decreței”. În perioada comunistă, regimul trebuia să aibă control absolut, inclusiv asupra trupurilor femeilor. Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 interzicea categoric avorturile, iar ceea ce a urmat a fost fie o serie de decese (căci femeile apelau la metode neconvenționale, ilegale, pentru a scăpa de o sarcină nedorită), fie nașterea unor copii împotriva propriei dorințe a părinților. „Am ajuns pe lumea aceasta, fără să fiu dorită…”, și-a început destăinuirea scriitoarea Lia Faur, care a explicat apoi și semnificația titlului cărții sale: „Piele de împrumut înseamnă carcasa, măștile, haina pe care o îmbraci, în ciuda voinței tale, imediat ce pășești în adolescență și, uneori, chiar mai devreme. Ființa fragilă care se naște este agresată permanent prin lipsa de educație (inclusiv sexuală) în cazul multor fete, de prejudecăți, de mode. O piele de împrumut este cea în care defilezi cu pielea ta dulce și inocentă, dar uitând cu timpul că o ai. Îți va rămâne mică, se va usca și te va înghiți precum o plantă carnivoră”.Este o carte a nevoii de a vorbi despre fiice, despre copiii cuprinși în experimentele indezirabile ale mamelor, despre descoperirea trupului feminin într-o epocă (anii ’70-’80) în care informațiile erau tabú în multe familii, și despre durerea de a vedea cum trupul tău dulce și parfumat de copil poate deveni la adolescență doar o bucată de carne bună de luat în posesie.

Foto: Mediafax”sunt o ființă de neatins/ cu adevărat carne pe care o adulmeci noaptea fără să o privești/ pune mâna nu te sfii sunt eu/ carnea a înghițit tot ce ar mai fi fost de iubit/ atinge-mă cu vârful degetelor tale defoliate/ șoptește-mi direct în mecanismele urechii că nu-i adevărat/ că monstrul acela pe care-l vedem amândoi este închipuire/ că am murit că dorm că nasc mă nasc pe mine nouă fără trup”Radu Vancu afirmă despre cartea Liei Faur, pe coperta a patra a acestei ediții, că „e una dintre acelea, rare, care la recitire par chiar mai puternice. Lia Faur își asumă poezia ca pe una dintre aceste răni (ale antecesorilor) – poate chiar ca pe rana esențială”.Este limpede de ce, într-un recent interviu, poeta spunea: „Să fii poet al zilelor noastre înseamnă că te-ai născut cu un handicap pe care nu știi cum să-l îmbraci mai bine în haina rutinei celorlalți. Trebuie să faci față unor situații de viață mult prea dure pentru modul în care ești construit, să faci față consumerismului, inclusiv celui de literatură, să-i lași pe unii să te pleznească cu labele lor, să se lustruiască în fața ta, să-ți demonstreze. Poetul nu are nevoie de toate acestea, el însuși este demonstrația fragilității și a inocenței genuine, un genunchi al umanității. Poetul e iubit și hulit. Nu te încurci cu el, nu-i iei în serios gesturile, îl scuzi că… «e poet», îl trimiți la muncă și îl privești ca pe o persoană ciudată. Este exotic în felul său, dar nestatornic, nesigur, nemulțumit, nefericit, neîmplinit, mereu ne, ne, ne… Poetul se hrănește din căutări și întâlniri”.

Lia Faur – „Piele de împrumut”. Editura Brumar, ediția a II-a, revăzută și adăugită. Ilustrații de Ana Alexandrescu. Cu un Dosar de presă. 77 pag.