Alții despre mine și partenerul meu de dialog, Șerban Foarță

Articol apărut în http://ioana.revistatango.ro/sah-seductie-literatura-794

În insula Corsica, Helene trăiește o viață tihnită. Are un soț și o copilă, iar în fiecare zi își îndeplinește cu sârg obscura îndeletnicire de cameristă la un hotel. Făcând curat într-una din încăperile de acolo întâlnește o femeie fascinantă care juca șah cu un bărbat fascinant. Întâlnirea o tulbură. Dar mai mult decât cei doi șahiști, o contrariază jocul în sine – unul pe care, în insulă, îl practicau NUMAI bărbații. Helene învață șah de una singură și joacă, un timp, tot de una singură. Dupa o vreme, îl roagă pe dr. Kruger, un bărbat misterios în casa căruia lucra o dată pe săptămână ca menajeră, să îi fie partener de joc. Acesta acceptă cu chiu cu vai, o învață subtilitățile șahului și, în scurt timp, discipolul (Helene) își depășește maestrul.

Am văzut filmul Joueuse (cu Sandrine Bonnaire și Kevin Kline) datorită Andei Docea. Cu acest film în minte am citit volumul Eșichier – o carte-dialog, semnată de Șerban Foarță și Lia Faur. Cartea e un joc (literar) de șah între doi scriitori.

*

De Șerban Foarță am aflat în copilărie de la profesorul meu de limba română care mi-a dăruit o antologie de poezii ale acestuia, spunându-mi: Citește-l pe Șerban Foarță! E unul dintre cei mai buni poeți din zilele noastre… Poate cel mai bun.

O astfel de formulare elogios-autoritară nu  mi l-a făcut deloc simpatic pe Șerban Foarță, dar mi-a stârnit curiozitatea față de scrierile lui. Am deschis volumul, hotărâtă să mă conving de justețea spuselor profesorului meu. Din prefața care semăna cu o odă închinată lui Șerban Foarță am aflat că subiectul adulației prefațatorului este unul dintre cei mai inteligenți și mai culți poeți români ai ultimei jumătăți de secol, un poet care are un cult pentru cuvinte si pentru idei; un inventator al unui gen poetic pe care îl ilustrează în exclusivitate etc. etc. etc.  (Afirmațiile sunt, altminteri, întru totul justificate; însă tonul exaltat în care erau formulate m-a enervat – atunci.)

Cu acest portret copleșitor, intimidant, ce stârnește admirație, dar nu afecțiune, am rămas în minte până în ziua în care am citit cartea pe care Șerban Foarță și Lia Faur au realizat-o printr-un schimb de e-mailuri ce a durat mai bine de un an.

*

Eșichierul este tabla de șah. Lia Faur se așază în fața unui eșichier imaginar, față în față cu un partener inteligent, rafinat, imprevizibil, capricios – uneori. Mai întâi, cei doi scriitori își imaginează că trag la sorți și că își aleg piesele: Lia Faur joacă cu albele, lui Șerban Foarță îi rămân piesele negre. Apoi începe dialogul (adică jocul!). Regula șahului pe care îl practică cei doi este ,,Povestesc pentru a afla!” Cine face mai multe ,,mutări” pe eșichier, dezvăluind mai multe despre sine? Femeia, firește! Ea întreabă, mărturisește, contrazice. Dar făcând toate acestea și povestind despre ea însăși, Lia Faur îl determină pe Șerban Foarță să lepede, măcar din vreme-n vreme, ,,măștile” livrești pe care le poartă de obicei atunci când scrie. Și să vorbească despre el așa cum nu a mai făcut-o până acum într-o carte (ci poate doar în interviul pe care l-a acordat cândva revistei Tango :)).

Acest Șerban Foarță (,,personajul” din Eșichier) care dă autografe ,,cu chichirez” (și eu am primit unul, scris cu trei rujuri); care în copilărie a mâncat frunze și flori de cireș ori de caprifoi, sau muguri de brad, sau petale de roze; căruia îi plac rozul și roșul; care a avut o tricicletă, apoi o trotinetă, dar a jinduit zadarnic după o bicicletă; pentru care viața trăită printre cărți ar putea însemna și irosire mi s-a părut la fel de impresionant, la fel de intimidant cum mi l-am imaginat citindu-i celelalte cărți, DAR de mii de ori mai… autentic decât acela pe care mi l-am închipuit, atâta vreme.

Este meritul partenerei sale de dialog (pardon, al partenerei de șah!) că l-a făcut să se arate astfel.

*

În filmul pe care l-am amintit la început, eroina este atât de fascinată de șah, încât îl joacă cu sticluțele de parfum de pe noptieră; cu bucățele de pâine la masă; cu pașii – pe pavajul din curtea hotelului la care lucrează.

În cartea lor, Șerban Foarță și Lia Faur joacă șah cu mirosuri, cu gusturi și culori, cu amintiri, cu idei literare.

Există în film o scenă memorabilă: Helene și dr. Kruger joacă șah fără piese, privindu-se în ochi. Dialogul dintre Șerban Foarța și Lia Faur este un astfel de joc al minților și – de foarte multe ori – un joc al seducției inteligente. Cine pe cine seduce? Veți afla din carte.

Cititorilor blogului meu le ofer câteva fragmente din acest volum. Ele îi aparțin lui Șerban Foarță (eu le-am adăugat subtitlurile).

Guest Star-ul lunii: Șerban Foarță care în iulie a împlinit 70 de ani.

*

Două vise: Aveam un  automobil absolut identic cu al „ei”, pe care-l țineam la ea-n garaj (ea însăși fiind, altminteri, cea care-l repara). Garajul era unul strâmt și scund, cu pereți dați cu humă proaspătă și albă, – în plus, fiind foarte răcoros. (Afară, luna lui Cuptor era in toi.) Planșeul garajului fusese căptușit cu un strat subțire de mortar, pe cale de-a se întări… M-am bucurat când, dând să scoatem mașina,-n marche arrière, afară, roțile nu i s-au urnit din loc, ca unele ce, între timp, făcuseră priză cu mortarul umed. (Lumina era una de amiază, dar indirectă sau ajunsă înăuntru cam ca într-o capelă cu vitralii semimate, monocrome.) Am strâns-o, fără drept de-apel, în brațe și, „proptind-o” (n-am alt termen!) în peretele candid și jilav, am sărutat-o îndelung… Umerii ei goi erau superbi, iar ventuzei gurii mele-i era greu, dureros de greu să se despartă de fascinanta lor alboare!

Fără să devină un coșmar, alt vis (unul de-asemenea recent) sfârșește, dacă nu chiar terifiant, disforic. Straniu este că e tot „motorizat”:

O simt în spate, fără să o văd. Coapsele ei, asemeni unei menghini, îmi strâng, între, fesele-ncordate. Nu știu: stăm așezați într-un fotoliu sau pe, oblon: gă, șaua unui scuter? Acesta n-are, pe ghidon, retrovizor. Nu pot întoarce fața să-i văd fața, pe care mult aș vrea s-o văd. Și-atunci îi cer pudriera cu oglindă. Întinde mâna stângă și mi-o dă. O deschid cu teama că, dintr-însa, mi-ar putea rânji o arătanie. Oglinda, însă, e opacă, neagră, ca ecranul aparatelor cu plasmă; iar pudra ce-o acoperă cu totul, îmi intră-n ochi și mă orbește, ca praful drumului, din pricina vitezei.

__________

Talente copilărești: Eu am reparat o tufă de merișor (măr?) japonez. Creștea,-n grădină,-n preajma unuia din colțurile casei. Nu înverzise încă, fiind abia februarie. Dar eu credeam că s-a „stricat”, ca o mașinărie ce trebuie reparată. Am luat din casă, în secret, un clește  și-o cheie așa-zis franceză (căreia francezii-i spun engleză!). Am meșterit ce-am meșterit între lăstarii lungi și despuiați, convins că o repar cum se cuvine. Peste un timp, venindu-i rândul, a înverzit într-adevăr. Eu eram sigur, bineînțeles, că grație intervenției mele… Nu împlinisem șase ani…

____________

Joacă de om mare: Într-o dumincă de toamnă, mohorâtă, prin 1985, am pus prinsoare pe 1 leu, cu nevasta mea și cu o vară mai tânără, a ei, în plină stradă, că, spre deosebire de Cioran, ce-i invidia pe cerșetori (pe, mai cu seamă, cei iberici), eu, unul, sunt în stare să cerșesc, să experimentez mendicațiunea. Eram în preajma unei instituții, prestigioase, de învățământ: Mecanica din Timișoara. (Doamnele au luat-o la picior, oprindu-se la vreo 30 de metri.) Gardul facultății consta (și constă încă) într-un grilaj de fier cu, dedesubt, un soclu de ciment. M-am așezat pe soclul verde-umed, stând, un timp, cu mâna întinsă…

Crunt eșec! Era duminică, ploua mărunt: n-am văzut niciun trecător. Într-un târziu, văd un student, tipul filistinului perfect. Mă vede și el, cu mâna-pungă, și se oprește la un pas.

El: Ce faci, domn’e,-aici?

Eu: Nu se vede?

El: Cum, n-ai poftă să muncești?! Ceri bani pe stradă?

Eu: Asta e situația, zic, – și-mi pun picior peste picior, cu mâna sprijinită nonșalant pe genunchiul drept sau, poate, stâng, impecabil împantalonat în stofă scumpă și cu dungă. În mâna stângă, cea necerșetoare, țineam flegmatic, o țigară, una scumpă, un Dun Hill, cred, cu dungă circulară aurie, fumându-se de una singură, acum! (După cum vezi, exagerez puțin, – pentru contrast; altminteri, prețul unei haine decurge din felul cum o porți.) Tânărul era tot mai furios, strigându-mi, ca într-un poem al lui Bacovia, acest refren inept (al cărui ethos e unul protestant): „La muncă!”. (Avea, în rest, dreptate: nu eram încadrat în câmpul muncii.) Am vrut să-i replic în spaniola (mendicabunzilor dragi lui Cioran): Hombre que trabaja pierde tiempo precioso! [Mai trebuie tradus? Poate că da, anume: „Un om care lucrează pierde un timp prețios!”] Numai că nu țineam să-l pun în inferioritate. Parcă citidu-mi gândul mansuet, s-a îmblânzit puțin și el:

El: Și cât îți trebuie.

Eu: Un leu.

El (tot mai curios): De ce?

Eu (simplu ca bună ziua): Ca să plec mai departe…

Ceea ce am și făcut îndată, – luând-o spre cele două companioane.

Ele (pe care distanța le împiedicase să vadă scena în detaliu): Ți-a dat ceva?

Eu (caragializând): Ei, aș! E cam ciufut!

Și asta a fost tot.

Dar să continui printr-un epilog: deunăzi, după aproape 25 de ani, s-a instalat – în cinstea mea, pesemne?! –, la o aruncătură de băț de locul unde „tinsesem dreapta în deșert”, la întretăierea a două bulevarde (unul din ele fiind acela al micului meu experiment), un ditamai posterul pe care scrie, negru pe alb, acest scurt ordin, principial și cărpănos: NU DAȚI BANI CERȘETORILOR!

După care (cu literă pitică și afectându-se dragostea sau, baremi, grija de aproapele): ÎN INTERSECȚIE.

(Fragmente din volumul Eșichier, Șerban Foarță în dialog cu Lia Faur, Editura Brumar, 2012)

Text apărut la 1 iulie 2016 în Ziarul Financiar

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sa-fii-pe-scena-cu-ea-de-felix-nicolau-15513105

Lia Faur a înspăimântat ceva fețe cuvioase de burghezi provinciali cu jeep, cu volumele ei anterioare ce frizau senzualitatea despletită. Noul volum, „Poeme pentru fluturi bolnavi”, Editura Brumar, cum se vede și din titlu, e mai lilial, aproape simbolist. În fapt, poeta își găsește un ton elegant, aluziv și melancolic, care ar trebui să calmeze și să intereseze orice critic avizat, ori doar universitar. Senzualitatea persistă, dar aproape complet dezbrăcată de sexualitate. Rezultă o lirică feminină ondulatorie și seducătoare, nu agresivă.

Tonul elegant este susținut de o regresie înspre lilialul din poezia feminină șaizecistă: mici comparații, discrete metafore și o recuzită bogată de făpturi, lucruri și fenomene. Poemul devine o pastă cu gogoloaie vizibile, ca un profiterol ori o mămăligă neamestecată până la completa omogenizare: „adormim în fiecare zi/ unul cu capul la picioarele celuilalt/ picioarele mele se întind până spre gâtul tău/ îți intră prin omoplați și se topesc/ încet ca o felie de unt/ îți pleci capul peste genunchii mei înfloriți de cicatrici/ pe care le numeri și le cureți/ de pământ și de frunze” („La capătul zilei”).

În centrul lumii lirice se află o femeie coaptă – dar nu răscoaptă – cu dorințe palpabile, rafinate și visări cu elan: „circulă o poveste despre o femeie/ se spune că femeia aceasta e nebună și strigă/ la colțuri de stradă prin biblioteci în birturi și cafenele/ oamenii se opresc să privească fenomenul” („Simplu poem”). Mare parte dintre texte alunecă într-un fel de caleidoscop oniric, numai fragmente din ele fiind străbătute de nerv. Dar acesta este ritmul trăirilor imaginare: energic, însă etalat fără mare accelerație. Femeia de pe scenă nu mai este cea din celelalte volume decât în mică parte. Sfidarea și nebuniile din alte anotimpuri sunt acum înlocuite de conștiința agresiunii: lumea înconjurătoare judecă, condamnă și nu suportă nonconformismele. De aici și un „Sentiment de izaură”: „aseară un fluture s-a ascuns într-un pantof străin/ nici măcar nu era pantoful meu/ revin nopțile de iarnă în care nu se întâmplă nimic/ doar ninge și oamenii privesc pe geam/ mai des ca de obicei/ în vecini în fiecare noapte e muzică/ pe mine nu m-a învățat nimeni să cânt”. Femeia-altfel nu protestează, nu se înveninează, ci se protejează prin retragere într-o lume delicată, profund feminină.

Ar fi exagerat să se înțeleagă că proiecțiile intimiste creează un spațiu compensatoriu etanș la agresiunile exterioare. Intimismul nu este decât o crispare speriată în fața realității contondente.Regressus ad uterum are substanță cărtăresciană: protejarea fragilității prin accentuarea fragilității: „închid ochii să mă pot afunda/ repede în noapte/ mă așteaptă seară de seară/ ca o aventură până la răsărit/ mă așez cuminte sub plapumă și aștept/ cu ochii închiși/ nu mă visez niciodată pe mine/ lipsesc mereu din cadru” („Amnezia zilei de azi”).

Ar rezulta, astfel, o poezie moale, dacă nu ar interveni inserțiile lucide, autoscopice, nemiloase chiar, însă nu ironice ca la Elena Vlădăreanu. Mai curând o vulnerabilitate asemănătoare cu cea din unele poeme ale Domnicăi Drumea. Mă gândesc la câte semnificații are „V”, titlul romanului lui Thomas Pynchon. Cu polisemia lucrează priceput și poeta, dar mai ales cu veșnicele (și enervantele) simboluri ale scrisului, cu care izbutește să construiască imagini inedite și cu impact: „aș putea țese un covor zburător/ din resturi de fraze/ din puncte/ din virgule și semne de întrebare/ în urma lor eu nu mai sunt aceeași/ trupul mi se golește/ ca un balon dezumflat/ pielea uscată de prințesă contemporană/ ânmtr-un sarcofag modern” („Cuvintele ce s-au spus”).

Cu cât citești, cu atât realizezi că volumul are un miez trist, bandajat în metamorfoze spectaculoase. Contrastul dintre vitalitatea imaginilor și apăsarea singurătății produce efecte remarcabile: nici plictiseală, nici teribilism. Este lovită exact nota potrivită: „înghesuiți printre stâncile de astă-vară/ amnezici și lipicioși ca melcii/ încleiați printre cioburile tăioase/ ca stâncile de pe fundul mărilor” („V de la viu”).

Confesiunea din poeme este placată cu frize ce conțin reprezentări barochiste, cam cum se întâmpla în „Cântecele lui Maldoror”. Dincolo de imaginile alambicate, există și puncte nodale ale unor mici efecte perfect cizelate: fluturii într-un „Poem pentru pești” („fluturii de noapte se scurg/ fără niciun farmec de fluture nicio grație de aripi”), transgenderizări culturale („Acoperit cu plante verzi și ramuri/ Ofelia nu a fost niciodată bărbat/ până la tine” – „Delir”), ori dragostea livrescă, dar neafectată gestic („în așteptarea ta cineva rostește încet/ un poem nordic de dragoste”).

Probabil că acest volum este cel mai bun din panoplia autoarei. Acest lucru se datorește bunei dozări a sentimentelor și efectelor stilistice, precum și datorită unui imaginar compozit, dar perfect închegat în imagini pregnante.

Lia Faur, Lamé/trupul nu știe nimic, București, Editura Vinea, 2015, 75 pag.

Nr. 13/2016

http://www.romlit.ro/introspectiv

Douămiistă întârziată și discretă (poate și prin postura de trăitoare la Arad), Lia Faur are, până acum, câteva volume de poezie, unul de critică (despre feminitățile din opera lui Camil Petrescu), un volum-interviu cu Șerban Foarță, plus prezențe în antologii. Activitatea ei e bogată și ca manager cultural, nu doar ca profesor și scriitor.

În fine, vreau să spun că energia cu care se implică în tot felul de proiecte corespunde perfect poeziei pe care o scrie: una introspectivă, inhibiționistă, dacă pot să spun astfel, dar având nostalgia unei boeme de manual, a cărei extimitate nu reușește s-o joace, până la capăt. Lia Faur rămâne o poetă cu o visceralitate lucidă, tipic feminină, în carnația ei, chiar dacă mai face incursiuni prin lejeritatea unei poze melancolice, care trebuie admirată și înțeleasă.

Placheta Lamé/trupul nu știe nimic conține o poezie a suferinței cultivate, a singurătății provocate, a nebuniei întreținute. Există un fel de autoerotism cu iz mistic, în care intimitatea e expusă, disecată, în care dragostea presupune o corporalizare și o decorporalizare succesivă. „fiecare își aduce noaptea corpul în joc/fiecare și-l iubește pe al său/cu degetele de la picioare/cu cele de la mâini/cu liniile sale/cu ochii și buzele/fiecare vine cu pielea lui așezată frumos/peste carne și își spune/trebuie să-mi iubesc trupul/trebuie să-mi iubești trupul” (cântec poemului ucis); „aș vrea să te nasc înăuntru nu în afară/să te strecori încet în mine/și eu să te învălui/cu placenta umedă și transparentă/aș deveni femeiaînger/ iar tu ai spune/ți-au crescut sânii târziu femeie-înger” (copiii lui dumnezeu). Conturul eului e unul sfâșiat, spart, însăși conturarea taie, fragmentează, produce sângerare, ca un sacrificiu creator: „fusesem o femeie frumoasă până într-o zi/când pe neașteptate pielea a devenit tot mai subțire/oglinzile s-au spart în mii de cioburi și au rămas așa/cu chipul meu răsfrânt în zeci de fascicule/îmi caut buzele și-mi găsesc ochii tăiați/nu curge sânge/nu e rimel nicăieri nici urme de ruj/cioburile au înghețat în formă de fulg de zăpadă/uneori rama cedează și podeaua se umple de cioburi/iau mătura și le adun cât pot mai repede/le șterg frumos și le lipesc la loc/degetele mi se umplu de sânge” (o femeie). Tăierea, fragmentarea, sângerarea, carnea invadată de suferință duce, deseori, la chircire, la poziția fetală, defensivă și protectoare: „dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/închide ochii la loc peste unghiile mele/să devin embrion apoi făt/să mă nasc acolo alta” (la capătul zilei).

Sunt câteva metafore ale expunerii, în poemele din volum („sâmburi de piersică franjurați cu resturi de fruct”, „o rodie fără semințe, cu pielița uscată”), iar cotidianul, atunci când apare, e vag, alcătuit din elemente disparate, plasate printre viziuni colorate, cu texturi diverse și cu depuneri vizionare. Prin aceste emergențe fantaste în afară, autoarea își vădește încă o dată preferința pentru interioritate, pentru absorbția definitivă în sine: „te port în mine cu respirația ta/și mă rușinez să-ți spun că atunci/trenul a trecut ca glonțul prin gară/au coborât doar câțiva navetiști/amețiți de somn și nu era nimeni/să întrebe unde/niciunul din ei nu purta o scoică în buzunar/și nu visa la insule cu pelicani/niciunul nu purta în sac nectarine/geamul era murdar/ca o sticlă de ochelari rătăcită în buzunarul mantalei/șinele scârțâiau obosit/venise noaptea prea repede și toți se întrebau de ce” (buzele tale). Caii, fluturii, păsările, peștii sunt motive transparente pe covorul imaginarului poetic, ele încearcă să salveze un derapaj prea „realist”, prea biografist, altfel, destul de uzual, în poezia recentă. Cum spuneam, puținele poeme cu votcă, morți, vomă nu reușesc să provoace mizerabilismul. Concretul există, în textele Liei Faur, dar el e concentrat pe visceral, pe organic – forme ale introspectivului. Dualitatea carnal-spiritual, terestruparadisiac se aranjează în favoarea primilor termeni, poate și pentru că majoritatea poemelor sunt erotice. Deloc indecent, excesul de fiziologic e contrabalansat, din când în când, de inserții decorative, de referințe la bibliotecă, la cărți și la scris, însă ele sunt prea puțin convingătoare. Acestea nu sunt altceva decât eufemisme ale unui trup inconștient, dezgolit: „tu și cu mine suntem copiii lui dumnezeu/goi și singuri cu gândul unul la celălalt/eu mă uit la sexul tău/tu îl adulmeci pe al meu/pielea ne este o imensă pânză de cort/sub care se întâmplă minuni/suntem frumoși și singuri în rai/inventăm pretexte să ne putem iubi/oriunde se nimerește” (copiii lui dumnezeu).

Cu rare pasaje atinse de convențional (un titlu ca de-amor și de dor sau versuri precum „mă îmbată amorul tău cast/pe care l-am pierdut/într-o după-amiază de toamnă”), găsim în volumul Liei Faur o poezie de foarte bună calitate. Ea vorbește despre talentul unei scriitoare care mai are încă multe de spus.