Text apărut în Monitorul Cultural, Arad, mai 2011

Piele de împrumut, 2009, noul volum al Liei Faur continuă exercițiile de striptease, literal și în toate sensurile. Dar mai ales într-un sens profund, exprimat în registru grav. Cartea este construită atent, din trei părți, în discontinuitatea tonului, de o naivitate gravă. Jurnalul e fragmentat în poeme în proză, fără titlu, care fixează câteva din întâmplările și imaginile memorabile ale copilăriei și tinereții. Poeta încearcă să-și confecționeze un discurs al ființei interioare și acest volum se apropie de poezia Simonei Popescu. Pe de altă parte încărcătura biografică și prozaismul o apropie de generația două mii. Abordând destul de târziu revolta adolescentină, așa cum s-a văzut în primul volum, poeta scrie acum un jurnal în stilul « alb » (cum remarcă poetul Șerban Foarță) dezvăluind cu impudoare un adevărat evantai al semnelor feminității. Re-scriind viața, ea atinge cotele unei intensități maxime a senzualității și intimității, dincolo de întâmplări, dincolo de prejudecăți, dincolo de propria piele. Poezia ei renaște într-un trup nou după lepădarea pielii de șarpe ; e un lirism al suferinței și frustrării, al orgoliului și maternității.
Jurnalul e alcătuit din « povești » și « realități », – « orice asemănare cu o altă copilărie e pur întâmplătoare, cele scrise s-au petrecut demult în realitatea uneia »-, din mici nuclee epice, narațiuni ale schizofreniei feminine, ale obsesiilor și reveriilor în jurul propriului corp, de un realism crud și naiv care păstrează legătura cu ființa fără corp a celei care scrie. Scrierea ei subtilă și imaginară păstrează ceva din condiția feminității ; a scrie înseamnă a (re)naște, a (se) naște din nou. Viața nu e decât o proiectare a vieții placentare, iar scriitura e o provocare, ca și nașterea :
« femeia din prag s-a întors și încearcă din
răsputeri să mă nască. Vrea să simtă și ea
durerea. burta îi ajunge până la gură și
respiră anevoie. Starea placentară e ca un
drog. mă ține din răsputeri să nu țâșnesc afară
mă zvârcolesc. cordonul ombilical mi-e strâns
în jurul gâtului. trebuie să ies. »
Ca și la poeta Angela Marinescu, drumul spre ființă e presărat cu explorări ale trupului și autoscopii atente, minuțioase ce țintesc până la urmă, în spiritul autenticismului (pe care iarăși îl remarca Șerban Foarță) obținerea unei hărți anatomice sufletești. Re-vizionăm jupuirea și lecția de anatomie a trupului. Știința disecării, a obținerii ecorșeului a putut-o deprinde de la realiști și de la Adrian Oțoiu, din romanul Coaja lucrurilor sau dansând cu Jupuita. Nu sunt excluse nici lecturile din douămiiști deși poeta încearcă din răsputeri să-și bătătorească o cărare proprie. Ințelegerea misterului vieții prin grila trupului și a intimității asumate naște mici iluminări spontane :
« mă obsedează carnea trupului meu și nu
doar atât mă obosește și îmi încurcă lucrurile.
desprind în fiecare zi câte o fâșie de piele. mă
ustură. observ carnea vie tânără încă și
sângerândă. e pur și simplu carne ce-a fost
atinsă de tine. e pur și simplu carne ! voi fi o
ființă ce va umbla scalpată interesantă de
neatins. cu adevărat carne ! pune mâna nu te
sfii sunt eu ! carnea a înghițit tot ce ar mai fi
fost de iubit. atinge-mă cu vârful degetelor
tale desfoliate ! (…) »
În ciuda eforturilor, poeta ratează explorarea “celor șapte ani mistici ai copilăriei” plonjând într-un discurs monochord, al feminității dezlănțuite. Autorul-personaj s-ar putea numi « Jupuita », nume sugerat de cartea lui Adrian Oțoiu și de trauma destinului feminin. « trupul meu de fiecare zi mă înghite puțin câte puțin » , spune poeta. E un trup autodevorator, al Marii Mume sau al Timpului. Poeta își asumă sau experimentează (aici principiul autenticist se subțiază, alunecând în derizoriu) mai multe ipostaze ale corporalității feminine : embrionul, femeia gravidă, femeia din prag, figura mamei, condiția prostituatei, dragostea carnală, iubirea cu porii cărnii, dansul în ploaie, iubirea adolescentină cu băiatul străveziu. Descoperim aici preocupările autoarei savante care se apleacă și printr-un studiu doctoral asupra subiectului.
Jurnalul intim simulează în continuare transa unei mărturisiri atroce : « ucid tot ce-și stă în cale » spune ea la un moment dat asumându-și rolul de Circe. Dar și experiența primei iubiri sau a amorului în general. Partea a doua a volumului, « Iubiri și suferințe » sugerează trauma amorului, lungul drum al supliciului feminin și popasurile sale. Prin dezgolire și striptease gândirea părtunde în sfera intimității. Spre deosebire de experiența obișnuită, intimitatea e o stare de criză a eului, la nivelul inconștientului, al vislor, al naturii impulsionale. Poeta recuperează această intimitate și o pune în propria operă. Jurnalul distinge o viziune senzorială și una a ficțiunii inspirate de propriile lecturi, de la Camil Petrescu și Gide, la Simona Popescu și Cărtărescu. Un nemăsurat orgoliu o obligă să nu-și cenzureze intimitatea și aventurile eului ; limita unui astfel de demers depinde de imaginație și de dorința celuilalt, fie el cititorul :
« poemele unor prieteni pot însemna uneori
cele mai sincere declarații de dragoste arun-
cate lumii. Veritabile exerciții de stritease.
dezbrăcat în poezie ca într-o ploaie de cuvinte
la care sunt martori cei care nu se tem de
foc și bici. Cei care își decupează bucăți de
piele pentru a cârpi pielea vânătă de la o
palmă un pumn sau un viol, poemele unor
prieteni pansează răni și strigă adevăruri ca
sfântul ioan fără să le înțeleagă nimeni nasc
emoții îmbrățișări la ceas de seară. uneori
tristeți. dar rămân poeme pe care toți ni le
dorim. »
Ipostazele aventurii eului în lumile paralele pe care le vizitează, se derulează pe o axă de identificare « între limita inocemței și cea a perversității », scrie poeta. Discursul Liei Faur emană sinceritate, generozitate, senzualitate și grație. El oferă spectacolul unei intimități împărtășite și dezvăluite în toată splendoare lui, într-un lung șir de mărturisiri mijlocite de jurnalul intim și de romanele intimității. Arma ei secretă e chiar feminitatea recuperată și și verbul delicat, fragilitatea ființei și instinctul voyeurist : « despre trup voi vorbi ca și cum aș tăcea. »
Mai e apoi înțelegerea propriei condiții, jocul, nebunia, supunerea și revolta :
« mă vrei a ta tot mai a ta. nu mă supun. mi-e
mai bine așa. respir mai ușor. tu dormi mai
bine. încalc tradiția și nu mă supun. femeile
să fie femei să nască și să-și iubească băr-
batul. nu mă supun. să fie supuse și să
înghită cuvinte dacă trebuie. nu mă supun.
să spele cearșafuri pătate cu sânge. nu mă
supun. să danseze doar pe muzica orchestrei.
nu mă supun. să fie femei. încep să înțeleg”
Ea pornește de la redescoperirea de sine prin celălalt și ajunge chiar la condiția universală a feminității.

*)
Lia Faur, Piele de împrumut, (cu o prefață de Șerban Foarță) Ed. Vinea, 2009

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Text apărut în revista Arca, Nr. 1-2-3 / 2010

Șerban Foarță, din postura sa de protector, dar și degustător, liric fin, al Liei Faur, vede în ea, pur și simplu, o poetă a „despuierii/ «descărnării» echivoce, adică voluptuos-amare”. Nu-i exclude însă „erotizarea”, „fervoarea carnală”, dar care se exprimă, spre deosebire de alte poete cu feromoni, „cu demnitate”. După „exercițiile de striptease” (Exercițiu de striptease, „Mirador”, 2002), Lia Faur revine cu o carte nu neapărat nouă prin substanță – una a tuturor sugestiilor și insinuărilor ispititoare –, ci prin stil. Sînt scurte poeme în proză, prozoase mai exact, lipsite, intenționat, de orice liricizare canonică, crude în expresii, nu o dată contondente sau frecventînd teme minore, mărunte în semnificații, demne de uitat, precum atîtea altele de demult, din copilărie să zicem, pe care recuperîndu-le acum, la o maturitate deplină și nesățioasă în toate, iată ele capătă ceva delicat, liric, vibrant ca orice lucru vechi, uitat, desuet: „e noapte și visez că ninge, focul arde în vatră iar eu copil desculț mânjit pe obraji cu magiun de prune roșii fiert într-o căldare de aramă îmi încălzesc picioarele și o privesc pe mama și ea copil cum își piaptănă părul negru și lung. bunicile mele vestite îmi fac vânt cu fustele largi de mătase și îmi curăță fața cu un petec de pânză înmuiat în apă. mama crește văzând cu ochii și se pregătește să facă dragoste întâia oară cu un băiat ce va veni într-o zi și o va cere de nevastă, bunicile îi vor pregăti zestrea și nu îi vor spune nimic despre contracepție. astfel de lucruri nu se discută, e târziu și toți se pregătesc de culcare” (p.19).

Alteori e loc și pentru tandrețe, și pentru tristețe, și pentru reverie, reveria aproape mistică: „astăzi am terminat de citit o carte despre îngeri, chiar azi când a murit mama. plâng înfundat și frec dușumeaua în urma sicriului, încerc senzația aceea din urma morții, deschid dulapuri caut urme strâng amintiri, înjur îngerii pentru neglijență, descopăr inutilitatea unor vorbe și gesturi” (p.25).

Prima secțiune a cărții este dedicată unor astfel de reverii crude, răzmerițe post-factum ale memoriei afective a unei ființe trăind intens nu doar clipa, ci reciclînd, din nevoia unei plenitudini a plăcerii, inclusiv trecutul.

Secțiunea a doua a cărții, „Povești despre iubiri și suferințe (orice asemănare cu viața ta, e pură coincidență)”, conține poeme de dragoste sadea, nu doar ca în prima parte prin tehnica insinuării: „astăzi am iubit prima oară cu toate cântecele de dragoste în urechi, îngânam cântarea cântărilor într-un murmur nedeslușit epuizant într-o versiune suprarealistă, șoaptele îndrăgostiților de pretutindeni se amestecau cu saliva în aerul încăperii văruite în alb. astăzi am iubit prima oară și-mi voi striga în urechi pentru a nu uita mirosul pielii tale ce-mi acoperea gura. senzație aproape delirantă de sunete înfundate, nu extazul a fost senzația primului orgasm ci lacrima gelatinoasă adunată în colțul ochiului drept, astăzi am iubit cu toți porii cărnii mele pielea ta” (p.28).

Obsesia poetei este una tactilă, „pielea poetei”, percepută ca mijloc preferat și insistent cultivat de comunicare și receptare erotică: „erai atât de fierbinte încât mă temeam în orice moment să nu incendiezi camera cu respirația ta. totul aluneca într-o frângere de linii când curbe când paralele când una singură, pielea ta mirosea foarte tare a lavandă și părul tău a ierburi uscate, simțeam că timpul se dilată pentru noi ca o plasă elastică întinsă la circ. eram într-un fel doi acrobați pe o sârmă care priveau fix înainte” (p.31).

E subsumată, de asemenea, ideea de jurnal liric intim, centrat tot pe fantezii erotice: „am încercat să mă identific pe o axă între limita inocenței și cea a perversității, mă atrage partea neacceptată ca fiind ideală, urăsc ipocrizia tuturor celor care-și pretind candoarea privirilor așteptând ca o privire să-i scape de «dulcea ușurătate a ființei»” (p.50).

Poezie – în sens exclusiv de substanță lirică a underground-ului unei femei frumoase ce nu se teme să trăiască, inclusiv la nivelul expresiei –, poezia Liei Faur poate incomoda paradoxal femeile, dar incită, sînt sigur, cititorii care o admiră.

Text apărut în revista România literară nr. 1, 2010

Ceva din tonul dezabuzat al cântecelor Patriciei Kaas există în poezia Liei Faur, mai ales când pomenește de „tipul meu”, un fel de mon mec à moi, și de raiurile artificiale ale unor Adam și Eva contemporani. Vocea poetei aflate la al doilea volum (primul a apărut în 2002 la Editura Mirador) s-ar potrivi foarte bine cu femininul tip Gavroche impus de cântăreața franceză. Volumul Piele de împrumut are o autenticitate pe care prefațatorul – {erban Foarță la ale cărui „eșarfe” poetice se face trimitere și într-unul dintre texte – o pune în descendență camilpetresciană. E posibil, într-adevăr, pentru că Lia Faur este doctorandă și pregătește o teză despre Camil Petrescu, iar o contaminare cu dezamăgirile lipsite de răutate ale naratorului din romanele lui este vizibilă în măștile („pieile”) ei.
Sunt trei felii de viață „povestite” în poemele în proză ale Liei Faur: copilăria, care durează până la moartea mamei, tocmai în ziua în care fata citea o carte despre îngeri (secvență care mi-a evocat imediat volumul despre îngeri al lui Andrei Pleșu), tinerețea tuturor iubirilor și, în ultima parte, un moment de grație aflat în spațiul incert dintre vis, dragoste și poezie. Tonul cel mai pur și mai bun este atins în prima secvență, Povești despre cândva, extrem de convingătoare încă de la primul poem: „sigur nu credeai că voi povesti cum a fost ziua aceea n-am spus nimănui și te rog să rămână așa. șșșt. mama încercase câteva săptămâni la rând să mă piardă. luase pumni de medicamente de la o moașă comunală. după naștere singura vizită a fost a vecinului {tefan. tata nu a putut pleca de acasă. avea treabă.” (p.10)
Versul o situează pe Lia Faur pe o axă care merge de la inocența maximă la perversitatea maximă (ca să-i preiau o metaforă, p. 50), dar nu la capătul liniei „spre stânga”, cum afirmă, ci mai degrabă în auritul punct din mijlocul axei, de unde, în explorările ei poetice alunecă ba într-o parte, spre ideal, ba în cealaltă, spre vagabondaj sentimental.Exercițiile de nesupunere ale Liei Faur eșuează în blândețe, înțelegere, acceptare a lumii așa cum este. Poezia ei, în schimb, izbutește. De ce? Pentru că aduce un ton de luciditate lipsită de cruzime, luciditate care, prin această particularitate, e nouă și poetică. Fiindcă noi, ceilalți, ne-am obișnuit să credem că luciditatea și cruzimea se implică obligatoriu.

Text apărut în revista „Acolada”, Iunie 2011, (anul V), nr. 6 (44)

„Avem a face aici cu un sincretism al vîrstelor, cu un conglomerat de trăiri în care predomină o simțire aurorală, o senzualitate în stare născîndă. Încă insuficient sexualizate, senzațiile plutesc într-o sălbăticie candidă…”

Lia Faur e recomandată astfel, într-un Cuvînt-înainte, de către Șerban Foarță: „nu știe să mintă (poeticește, bineînțeles); nu vrea, nu poate, nu se-ncumetă să mintă… Doctorandă în Camil Petrescu și, prin contaminare, și autenticistă, ea își va fi făcut, pesemne, un credo din «sinceritatea liminară» a celui ce a scris Patul lui Procust. De unde, implicit, și o anume anticalofilie evidentă. Stilul ei e, «alb», fără, -ndeobște, nicio cochetărie feminină, – fie și dacă, -n ea, feminitatea pare să dea în clocot”. De precizat cîteva lucruri. „Autenticitatea” poetei e mai curînd obiectiv biografică decît instrumentată de-o „sinceritate liminară”, aceasta din urmă supusă cerințelor, ca și inevitabile în cazul poeziei, ale unei „poze” a … „autenticității” (în proză confesionalul, sub forma precizată de scriitorul interbelic amintit, de „proces-verbal”, e mai ușor de asimilat). „Anticalofilia” are un caracter relativ, nefiind dusă pînă la suprimarea unei cursivități grațioase, vag joculare precum acolada unei metafore generalizate. Cît privește „cochetăria feminină”, aici într-adevăr nu e nimic de comentat. Feminitatea dînd „în clocot”, avem a face cu o „autenticitate” a psihiei, irepresibilă, amalgamîndu-se cu „poza”, ea însăși în cazul eternului feminin, o „autenticitate” suigeneris, nu-i așa? Dar cochetăria Liei Faur e una specială. Deosebită de cea cultivată, după cum cu justețe observă Șerban Foarță, de către „multele noastre poetese care erotizează, astăzi, de la isteroid la stercorar”, ea face un pas înapoi către „demnitate”, „discreție”, chiar, pe alocuri, „sfială”. E o comportare, s-ar putea zice, retro, lilială, precum a Ofeliei shakespeariene, floral evocată de Rimbaud („flotte comme un grand lys”). Frageda ființă a autoarei are o componentă adesea infantilă. Visătoria d-sale nu depășește de regulă pubertatea, pierzîndu-se în povești, fantazînd într-un stil ușor ștrengăresc: „la încheietura mîinii tale iedera seamănă cu o brățară verde. Jocul tău de-a prințul cu prințesa îniederată nu e din seria filmelor estice. E dintr-un film american permis sub 12 ani. Hai să fugim la furat de mere ca niște copii dintr-a șasea. Să fumăm frunze de nuc și să ne credem mari. Să intrăm într-o casă părăsită și să ne spunem povești cu fantome. Hai cu mine doar știu și alte povești”. Avem a face aici cu un sincretism al vîrstelor, cu un conglomerat de trăiri în care predomină o simțire aurorală, o senzualitate în stare născîndă. Încă insuficient sexualizate, senzațiile plutesc într-o sălbăticie candidă: „cînd te-am văzut am început să strîng repede pietre ca să opresc apa. am alergat desculță ca să prind fluturi. am băut ceai de iasomie. am mîncat roșii direct din grădină. am vorbit serios. m-am tăvălit prin iarbă am respirat”. Sau: „e noapte și visez că ninge. focul arde în vatră iar eu copil desculț mînjit pe obraji cu magiun de prune roșii fiert într-o căldare de aramă îmi încălzesc picioarele și o privesc pe mama și ea copil cum își piaptănă părul negru și lung. bunicile mele vestite îmi fac vînt cu fustele largi de mătase și îmi curăță fața cu un petic de pînză înmuiată în apă. mama crește văzînd cu ochii și se pregătește să facă dragoste întîia oară cu un băiat ce va veni într-o zi și o va cere de nevastă. bunicile îi vor pregăti zestrea și nu îi vor spune nimic despre contracepție. astfel de lucruri nu se discută, e tîrziu și toți se pregătesc de plecare”. Consemnările biografice nu se îndură a se desprinde de un angelism ce topește asprimile: „astăzi am terminat de citit o carte despre îngeri, chiar azi cînd a murit mama. plîng înfundat și frec dușmeaua în urma sicriului. încerc senzația aceea din urma morții, deschid dulapuri caut urme strîng amintiri. înjur îngerii pentru neglijență, descopăr inutilitatea unor vorbe și gesturi”. Sub același semn angelic, identitatea corporală a autoarei dispare. Visîndu-și într-o noapte îngerul roz-alburiu, a rămas imobilizată, fără grai, căci, în învăluirea lui, gura, nările, urechile îi devorează simțurile devenite inutile. La plecare îi dăruie un sărut pe cerul gurii care persistă și acum. Trecînd prin acest strat purificator, erotismul în cauză se conturează treptat, nu o dată șovăitor între inițiala ingenuitate și impulsurile trupești cărora nu se îndură a le da cale liberă. Le inhibă, le temporizează, le deviază prin trucuri naive, prin proiecția în peisaj. Peisajul funcționează ca un factor proteguitor al copilei intrigate de evoluția sa psiho-somatică, neștiind (încă) ce să facă la hotarul anotimpurilor existențiale: „visam la clipe decupate din cotidian. așa cum decupezi fotografiile alb-negru și le lipești într-un loc unde nimeni nu s-ar aștepta să le vadă. gestul tău de animal nestăpînit cu zăbala în gură mi-a provocat dorință și am început să număr pașii pînă la tine. unu doi trei trei doi unu. am învățat singură drumul înainte și înapoi ca o furnică grăbită. azi se lasă întunericul și noaptea de vară e friguroasă. vîntul adună frunzele la marginea trotuarului și le împrăștie ca într-un alt anotimp. cuvintele tale nespuse nasc răni gata cicatrizate”. Nubila ia conștiință de sine cu greutate, mixîndu-și noile senzații întrezărite cu imaginarul. Dorind a se risipi în chip de praf pentru a ajunge în respirația tuturor, speră să se nască odată cu toți cei ce se vor naște de-acum înainte și astfel să întîlnească un băiat străveziu cu care să facă dragoste în iarbă, să danseze goală în ploaie, împlinind la atingerea fiecărei picături un orgasm. E mai curînd o viziune fabuloasă a ceea ce va să vină, o feerică așteptare decît consemnarea unor experiențe consumate. Patetismele sunt rare în acest discurs înfrigurat și nu foarte expresive. „Autenticitatea” poetei rezidă în rezervă, în postura pudică. Dispoziția d-sale cu adevărat prielnică poeziei e cea a unei fine abstrageri, a unei abateri din drumul ferm al instinctualității stîrnite. Iată o glumă melancolică, în maniera unei stampe japoneze: „în ziua aceea dragostea a venit ca ploaia. Oamenii își purtau umbrelele ca pe niște parașute deschise. Viu colorate. Vîntul mi-a întors umbrela pe dos”. Se ivesc la tot pasul lunecări în ludic. Încercînd impresia că un poem i se scrie mereu pe cămașa de noapte, autoarea se străduiește a-l reconstitui din dezordinea literelor. Dacă într-o dimineață apare un „d”, n-ar putea urma decît cuvintele cu aceeași inițială: „am început să ghicesc: dans. distanță, dincolo. dimineți, duce. dor. doare. dorință, deget, dilemă”. Rezultă un modernism zglobiu, al femeii care vorbește „pe fugă” cu iubitul său despre „secretele națiunii” și are „oră la coafor”, dar care, „ca să treacă timpul”, mîzgălește „bucăți de cuvinte” și „aripi” pe „ziarul de seară”. Așadar practicile mondene sunt corectate de altele evazioniste.
Evitînd o confruntare cu existența solară a instinctului, cu semenii temerari „care nu se tem de foc și bici (…). care își decupează bucăți de piele pentru a cîrpi pielea vînătă de la o palmă un pumn sau un viol”, Lia Faur dă glas unei imaturități funciare față de care ia poziție în două moduri. Pe de-o parte întorcîndu-se spre vîrsta incipientă a jocului contras în ritualuri tandre, în grațioase înscenări care ne duc gîndul la Emil Brumaru și la Șerban Foarță. Ceremonii ale gingășiei ce rămîn tangente la „taine”: „te las să pleci singur și în dimineața aceasta. să descifrezi singur cifrul genții de voiaj. să numeri singur cămășile albe cu mînecă lungă. să-ți înnozi singur șireturile. între noi să rămînă măcar niște taine”. Ca și: „azi ai uitat să mă scoți din cutia cu naftalină mirosind a lavandă. credeai că-mi voi aminti cîmpurile de anul trecut din provence în care și greierii se coloraseră în violet. sau poate lumina amăruie în care se scăldau ochii mei căutînd cerul”. Pe de altă parte, abordînd un registru autoanalitic, vag „camilpetrescian” prin speculație consacrată sieși: „am încercat să mă identific pe o axă între limita inocenței și cea a perversității, mă atrage partea neacceptată ca fiind ideală. urăsc ipocrizia tuturor celor care-și pretind candoarea privirilor așteptînd ca o privire să-i scape de «dulcea ușurătate a ființei». îmi fac bilanțul unor regrete tardive dar ființa mea se situează la capătul liniei spre stînga”. Inocența fie și atinsă de cochetărie, autoscopia fie și atinsă de proză, reprezintă deopotrivă eschive ale vîrstei mature la care eul auctorial ezită a se adapta.

Gheorghe GRIGURCU

Lia Faur: Piele de împrumut. Cuvînt înainte de Șerban Foarță, Ed. Vinea, 2009,
96 pag.

Text apărut în revista POEZIA / Anul XV, nr. 4 (54) / 2010

Lia Faur face păarte din puținele poete de astăzi care, fără a-și nega vehement vulnerabilitățile, și le întorc în spirit volitiv de o forță aproape virilă. Nu-i vorbă, identitatea ei lirică este pusă (doar pe jumatate serios, totuși) sub semnul animei, dacă exclusiv de anima ar ține un anume fanatism erotic – afișat cu prea multă ostentație pentru a fi chiar autentic – drept etichetă identitară: “iubesc bărbații pe stradă și îi ating cu privirea ușor senzual, ei își îndreaptă capul în direcția mea, uneori iubesc și femeile și le ghicesc sânul și abdomenul fierbinte cu secreții spermatice care le fac să pășească altfel, să miroase altfel, să întoarcă mințile altfel, iubesc pașii pe stradă troncăniți în trotuar fără nicio grație ca un instrument dezacordat. iubesc tot ce mișcă în libertate și e viu în agonie sau nu. iubesc!”. Întregul volum se naște dintr-o astfel de succesiune, oarecum neutrală și lentă, de enunțuri în aparență deloc atașante, și cu siguranță deloc preocupate să corespundă inerțiilor de lectură ale unui cititor obișnuit. Curgând unele din altele, poemele în proză scrise de Lia Faur consemnează, de regulă cu o agresivitate studiată, întâmplările din (i)realitatea imediată a unei autoare ce se încăpățânează, parcă, a-și striga dreptul de a-și învesti propria biografie lirică cu datele unei veritabile arheologii a sinelui supus, fără anestezie, unei disecții menite a înlătura sentimentalismele excedentare: “azi ai uitat să mă scoți din cutia cu naftalină mirosind a lavandă. credeai că-mi voi aminti câmpurile de anul trecut din provence în care și greierii se coloraseră în violet. sau poate lumina amăruie în care se scăldau ochii mei căutând cerul. nu-mi amintesc nimic. sunt o lavando-amnezică. un sindrom ce-ar putea deveni alertă planetară dacă e scăpat de sub control. am citit că parfumul de lavandă e periculos. în exces. că sensibilitatea e dăunătoare pentru molii pudrată în exces.” În cele trei secțiuni ale volumului (I. Povești despre cândva (orice asemănare cu o altă copilărie e pur întâmplătoare, cele scrise s-au petrecut demult în realitatea uneia); II. Povești despre iubiri și suferințe (orice asemănare cu viața ta, e pură coincidență) și III. Realități ce (nu) s-au întâmplat (nici măcar) în vis, (ori poate că da, însă dormeam) ori poate că eram trează), procesul metamorfotic arde câteva etapee esențiale: revitalizarea copilăriei ca pendulare între obișnuita percepție a vârstei de aur și stigmatul copilului nedorit („mama  încercase câteva săptămâni la rând să mă piardă. Luase pumni de medicamente de la o moașă comunală”), tinerețea împărțită, egal, între pasiuni și pierderi și, finalmente, vârsta suverană a oniricului taumaturgic (transferat într-un „limbaj fluturogen” sau, dimpotrivă, învins de un realism întunecat și crud). Modulațiile acestei voci proaspete, chiar și atunci când se lasă tentată de beneficiile personismului poetic, sunt credibile și prin urmare de urmărit.

Articol apărut în revista ARCA, Anul XXIII, Nr. 7-8-9 (268,289,270) 2012

Pe un eșichier imaginar, Șerban Foarță și Lia Faur fac mutări grațioase, aproape pași de dans, unul către celălalt.

Stabilirea unor reguli și a unor semne de punctuație pentru acest dialog șahist susține ipoteza unui joc asumat și practicat cu plăcere pe tot parcursul cărții: „Șerban. Am tras la sorți (…), iar ție ți-au căzut piesele albe” (p. 9). Prima mutare aparține Reginei.

Pionii cu care joacă cei doi autori (păsări, flori, fluturi, culori, mirosuri, gusturi, imagini ale copilăriei, literatură) se deplasează în profunzime pe niște pătrate situate la niveluri diferite unul de celălalt, care ignoră bicromia și transformă tabla de joc într-un spațiu flexibil și reliefat de imaginație și anamneză.

Lia Faur este o inteligentă și sensibilă Alice în țara minunilor lui Foarță. Ea face mutări pentru a interoga subtilitățile unei personalități ale culturii române. Și îi reușește din plin. Cartea este impregnată de stilul ludic, poetizant, pictural și muzical, rafinat estetic, cultivat și livresc al lui Șerban Foarță, stil care plutește seducător, ca o dantelă imponderabilă peste orice subiect.

Întrebat, de exemplu, de interlocutoarea sa ce flori ar alege pentru o pălărie de Regină, poetul răspunde: „Floarea ce i se cuvine: «a Reginei» (ajunsă în exclusivitate, când regii erau puși la colț, floare-de-colț (greu accesibilă, altminteri); aspectul ei fiind vag pâslos, ar fi, prin excelență, fetrul optim. Apoi, pentru ceremonii de orice fel, aș alege crinii, dragă Lia, – fie heraldici, ca în herbul Franciei, fie naturali pentru aceia care tivesc, într-un poem de Macedonski, o insulă (a șerpilor și a lui Ahile!): Ostrovul alb, alias Lewki: «Crini regali, jur-împrejur». Iar dacă nu ca bor al pălăriei, întrețesuți, atunci, în pletele Reginei, ca într-o pânză prerafaelită, – imagine, azi, cam desuetă (dacă nu chiar frizând un soi de kitsch); având, cu toate acestea, avantajul că, printr-un mic hazard lingvistic, cuvântul crin aduce cu acela desemnând, în limba franțuzească, «pletele», «coama» sau «panașul», – la crinière!” (pp. 14-15).

Spre deosebire de o altă carte, scrisă cu Alex Ștefănescu (Cum e să fii femeie), în acest dialog Lia Faur ne se pune foarte mult în evidență (cu o singură excepție, în finalul textului, când joacă singură șah). Este atrasă și, cu voluptate, se (lasă) dusă în Aestetica, un tărâm fără granițe pentru interlocutorul ei. De la un cuvânt precum flori, acesta o poartă spre fiori și ea, „jucând cu negrele”, se lasă provocată și rememorează episoade colorate și parfumate din copilărie. Rolul pe care și-l asumă coautoarea este acela de a prilejui, prin curiozități plasate strategic, o desfășurare sintactică și stilistică, în stil propriu, a lui Șerban Foarță, care pornește de la sine și se întoarce la sine.

Curiozitatea și admirația nedisimulată, direcționate spre interlocutoarea sa, fac însă posibil un dialog, și nu un interviu. Exercițiile de admirație sunt practicate de ambii poeți, care, pe alocuri, motivat și de curgerea discuției, inserează în text fragmente din propriile poezii, descoperind cu uimire, corespunderi tematice.

Mutările celor doi în planul dialogului nu urmăresc o finalitate a jocului. Dimensiunea competitivă a oricărui joc este aici în totalitate absentă. Firul discuției este unul foarte subțire și delicat, care se ondulează la un cuvânt, o sugestie, o aluzie, merge înainte și nu duce nicăieri. Exclusiv pentru plăcerea jocului/ dialogului.

Dialogul celor doi nu are niciun nod polemic, este perfect empatic, discursurile lor se pliază pe aceleași linii, încât, ca cititor ai impresia că asiști la un dans grațios, pe tabla stilisticii și a culturii, realizat de o singură sensibilitate, androgină. Sunt foarte puține zonele în care cei doi jucători reacționează diferit, dar tot nu polemizează. Opiniile lui Foarță cu privire la literatura lui Petru Dumitriu și filmele lui Pintilie sunt categorice, iar Lia Faur nu face decât, eventual, să-și completeze interlocutorul, în fond aprobându-l.

În mod firesc, un dialog fără nerv polemic nu transmite cititorului, nu îl activează în planul lecturii. În cazul de față, pericolul acesta de receptare este evitat, cel puțin parțial, prin spectacolul ideilor și prestanța nuanțelor la care cititorul asistă. Iată un exemplu în acest sens. Pornind de la menționarea unui autograf pe o frunză de arțar pe care i l-a dat Manolescu în 1996, Șerban Foarță vorbește la îndemnul Liei despre semnificația autografului în accepția sa, se confesează, amintindu-și de autografele personalizate dedicate Ioanei Pârvulescu și „amicilor de la Kinema Ikon”, revine la regnul vegetal („dintr-o amară nostalgie, poate, a Paradisului pierdut”) și lansează din nou o discuție… despre gusturi.

Realitatea despre care discută cei doi este una cu preponderență a simțurilor, evanescentă. Concretețea și densitatea factuală sunt evitate parcă printr-un pact secret al celor doi, care vor să rămână într-un soi de paradis, de lume paralelă, asemănătoare prin prospețime și ingenuitate, cu cea a Micului Prinț. De altfel, diversele reprezentări picturale din cartea de față trimit, la fel ca în Micul Prinț, la o sensibilitate specifică vârstei copilăriei și jocului.

În ultima parte a cărții, cele două euri se desprind din dialog și fac exercițiul jocului individual. Ceea ce rezultă de aici pentru ochiul cititorului este o diferență de plasare în viață și de transfigurare a ei, în literatură. În timp ce Șerban Foarță literarizează cu farmec și competență pornind de la amănunte care se pierd în țesătura sofisticată a textului, Lia Faur intră în zona dramatică a vieții, pe care încearcă să o croiască textual sub forma unei table de șah.

Boala tatălui, concretețea derizoriului uman sunt ilustrate prin pasaje literare aparținând unor autori ai destinului (Preda, Rebreanu, Garcia Marquez). Această punte, împreună cu întoarcerea, printre tranșele de viață concretă, în fața spațiului alb al laptopului și punctarea lui cu negru o readuce pe poetă în spațiul protector al literaturii.

Literatura ia forma unei salvări atât pentru Șerban Foarță cât și pentru Lia Faur. Cu mijloace diferite. Și la un alt nivel de transfigurare și expresie.

* Șerban Foarță, Lia Faur, Eșichier, Timișoara, Editura „Brumar”, 2012, 148 p.

Șerban FOARȚĂ – Lia FAUR, Eșichier, Editura BRUMAR, Timișoara, 2012

Articolul a apărut în revista Timpul, Iași, 2013

Dans une vaste salle ornée de lustres et de glaces, une vingtaine de graves personnages, qui jouent aux dames ou aux échecs sur des tables de marbre, et qui sont entourés de spectateurs attentifs à les voire jouer. Les uns et les autres gardent un si profond silence que lʼon nʼentend dans la salle que le bruit des pièces que les jouers déplacent. (Alain René Lesage, La Valise trouvée), fragmentul ales drept moto volumului de față, sună, în traducere așa: Într-o sală vastă adornată cu policandre și miraze, vreo douăzeci de ipochimeni gravi, jucând, pe niște mese cu tăblie de marmură, dame sau șah, cu, împrejurul lor, chibiți care privesc cu luare-aminte jocul. Unii, ca și ceilalți, păstrează o tăcere-ntr-atâta de adâncă, încât nu se aude,-n toată sala, decât zgomotul pieselor pe eșichier. (Alain René Lesage, Cufărul găsit). De privit jocurile lui Șerban Foarță, cititorul le va mai fi privit în cel puțin câteva situații, fie cu prilejul unor interviuri , fie în consistentul dialog din colofonul căruia cităm:
ACEASTĂ CARTE (CU DESEN
LILIACHIU, PE-NTÂIA SCOARȚĂ),
UNDE IOLANDA MALAMEN –
ÎL HĂRȚUIE PE ȘERBAN FOARȚĂ,
FĂR’ DE RĂGAZ, CU ÎNTREBĂRI
MAI LESNICIOASE SAU MAI GRELE,
DE CARE POȚI SĂ TE DEZBĂRI
DOAR RĂSPUNZÂND, PE RÂND, LA ELE,
MAI ALANDALA SAU MAI JUST,
APARE, ÎN ÎNTÂIA ZI A
PETRECERII ÎN CARE GUST
DE TRUFE ARE POEZIA…
Oricum ar fi, în toate situațiile citate, cineva întreabă și altcineva răspunde, lucru obișnuit în orice interviu: în ce-l privește pe Șerban Foarță, de fiecare dată până acum, el este intervievatul, fie pe o temă anume, cum este în interviul realizat de Ana Ocoleanu (cu tentă religioasă), fie pe orice temă din lume, cum este în cel realizat de Iolanda Malamen. Eșichierul însă are să schimbe rolurile, Șerban Foarță devenind un curios intervievator al partenerei sale de șah, Lia Faur, pe care o provoacă ex abrupto: Care e mișcarea ta dintâi?, întreabă, fără preget, poetul, după ce, într-o suflare stabilise pozițiile de joc: Am tras la sorți […] iar ție ți-au căzut piesele albe. Iată-l, așadar, vânatul ajuns vânător, femeia stabilind acum regulile jocului: Înainte de a face vreo mișcare, ar fi bine să lămurim ce sunt semnele de punctuație în șah. […] Așadar, „!” – mutare bună; „!?” – mutare interesantă; „!!” – mutare excelentă; „:” – luarea unei piese; „?” – mutare slabă; „?!” – mutare de valoare îndoielnică; „??” – greșeală mare; „=” – joc egal… (p. 9). Curiozitatea este dublu împărtășită și recunoscută ca atare: Șahul pe care îl vom juca – spune Lia în continuare – va fi un joc (sau o joacă) ce va respecta regula oricărui joc de pe lumea asta; cu cel puțin doi jucători curioși, suficient de imaginativi ca să amestece realitatea cu ficțiunea… (ibid.) și plusează: Îl vom juca virtual sau față în față, telefonic sau telepatic, pe anotimpuri, pe zile și luni, pe ore și secunde (ibid.). Cavaler, poetul va fi zâmbit curtenitor, cu siguranță: pare să știe dintru început că regula semnelor de punctuație va fi uitată imediat ce a fost trasată, dar – elegant – își face timp să întregească tabelul dintr-un exces de scrupul strict șahistic – spune el, cu semne deloc, pe parcurs, folosite: „+” – șah; „++” șah dublu (prin descoperire); „0-0” – rocada mică; „0-0-0” – rocada mare; „+” albul stă mai bine (sau chiar a câștigat) (p. 10).
Cum ajunge Lia Faur Regina jocului de șah? Prin alegere proprie: Pot fi tură, dar prefer să fiu regină: am mai multă libertate de mișcare. Mă și văd o regină excentrică purtând o pălărie pătrată cu pene în formă de X, pășind cu pași mici, ca de gheișă, din cauza fustei, cam prea strâmte pentru o regină… (p. 11). Ce va să însemne acest amestec vestimentar? Poate fi semn că interlocutoarea lui Șerban Foarță știe deja că-n spatele poetului pândește bărbatul; ea devine, pe loc, Majestate și, cum se întâmplă când vine vorba de magnificențe, privitorul este, mai întâi răpit de vestimentație: Penele cărei păsări le-ai alege? întreabă el, referindu-se la penele încrucișate din pălăria Reginei. Cocorul alb american, păunul alb care trăiește în Congo, […] câteva pene, galben paille, de la Pasărea paradisului și, poate, pentru nuanță, una de la de la Pasărea-liră (p. 12), și iat-o pe Lia Faur pregătită să intre în lumea Menurae superbae, prevenindu-și interlocutorul: Poate că în cuprinsul textului, voi mai păcătui astfel, deoarece, odată ce intri în jocul lui Șerban, cuvintele devin uleiuri plăcut mirositoare, cu care se unge corpul, care îți pătrund în nări și transformă diferitele izuri în aer respirabil (p. 13). Deloc timidă, așadar, însă deplin conștientă că fusta prea strâmtă pentru o regină și penele de împăunat sunt podoabe ce ar putea părea obișnuite la o curte atât de înaltă, Lia Faur pornește alături de Șerban Foarță, într-un periplu de 150 de pagini, cu pas hotărât, dar echilibrat: Nu am văzut niciodată o floare de colț, decât în fotografii. Este încă o plantă candidă, inocentă, virginală, pe care o păstrez între dorințe și care aș vrea să rămână mereu așa, în gând, spunea ea pe un ton adânc (p. 17). E dreptul tău să o idealizezi […]. Văzută de aproape, însă, această floare-a-reginei e, mai degrabă, realistă, în sensul unui pragmatism al trăirilor (faună, floră, oameni) într-un climat ostil, pe un sol vitreg, arid, stâncos, a cărui solicitare îi caracterizează și pe ei, o liniștește poetul, simțindu-i freamătul, trecând – probabil de aceea – la un amănunt legat de un autograf primit de la Nicolae Manolescu pe o frunză numită ad-hoc Folium Manolescensis.
Dar vraja ruptă se reface de îndată ce poetul voiește să afle ce flori a mestecat Lia-copilă și, mai ales, ce gust aveau, prilej pentru femeie să constate explicit schimbul de roluri: Credeam că doar eu voi avea cele mai multe curiozități, iar tu îmi vei răspunde, pe rând. Se pare că, uneori, vom inversa culorile și voi juca eu cu negrele. Dar nu-mi displace asta, mă provoci să-mi amintesc ceea ce părea uitat și în acest fel îți vei aminti și tu. Va fi un eșichier al amintirilor?! Nu cred, dar încercăm inventându-ne propriile reguli (p. 21). Mișcarea îi va fi părut interesantă Liei, dacă e să ținem cont de apelul discret la regula semnelor de punctuație, pe care însăși a instituit-o, și de spațiul generos, de patru pagini, aflat la dispoziția florilor. Cu toate acestea, poetul constată cu amărăciune: …săraci suntem, dragă Lia, atunci când vine vorba de gusturi și mirosuri, greu descriptibile prin vorbele, puține, aproximative și sumare, privind cutare frunze și petale ce ne vor fi încântat copilăria (p. 24). Dacă va fi fost vorba de un reproș sau de vreo stângăcie masculină, aceasta nu reiese în mod limpede chiar din fragmentul dat; însă la doar câteva pagini diferență, momentul este salvat – trecut cu brio! – chiar de Lia, când, răspunzând unei aprecieri privitoare la stângăcia bărbaților în a descrie un parfum, ea marchează clar: …cred că se pricep mai bine la a adulmeca un parfum decât la a-l aproxima în cuvinte. Se lasă adesea cuceriți fără să știe ce le-a determinat capitularea. (p. 29). Subtilă (ca parfumul) observație…, constată poetul, cucerit și inezitant în a-i oferi inteligentei sale interlocutoare Gama Parfumurilor din lʼIllustration 1894, urmată de o poezie proprie în culoarea lavandei și chiar așa intitulată, Bleu lavande, scrisă cu nici o săptămână înainte de a o fi întâlnit prima dată în carne și oase, la Arad: Să dai ocol parfumului ce tocmai / emană din flaconul de cristal / al unei doamne ce-l destupă tocmai / de jos, de la parter din roșu-i stal // în timp ce-n trisilabicul teatru / tu stai la cucurigu și ai vrea / să-i fii parfumul care în teatru / se-mprăștie și să te-ntorci la ea // în șipul cel pe cale să-l astupe / înșurubându-i dopu-i auriu / ar vrea când prea târziu e să-l astupe / iar boarea-nspre plafonul azuriu // (ce pare zugrăvit de Giambatistta / Tiepolo zugrav cvadrisilab) / tot urcă în volute din batista / pe care-a impregnat-o-n el – prea slab // părându-i al lavandei ce aproape-i / șters ca pe-un fluviu dâra de șaland / pe când reversu-mi ìntim al pleoapei / e negru după ce-a fost bleu lavande (p. 38). Superb! Ce dar mai însemnat poate primi o femeie, când, știut este, cel dintâi este cuvântul?! După care, timid: Scuză-mă că te-am întrerupt… Ce-i răspunde Lia? Te scuz – spune ea – (să nu mă crezi indiferentă la spusele tale, încerc să-mi joc rolul cu albele, dar după propria-mi regulă: povestesc pentru a afla) și îmi continui gândul: la figurat vorbind, suntem și noi un fel de parfumieri ai miresmelor memoriei noastre… etc. etc. etc. (ibid.). Discursul continuă (despre crini) și aflăm că Lia preferă ambra, cu iz de fum și miere, de la sălașul de vară al bunicului, precum și iasomia sau liliacul, care-mi înfloreau acasă, sub fereastră; tu alegi probabil, rozele și crinii, spunea ea, mai departe. Să fi fost aceasta propria-i regulă în a juca rolul cu albele? Se poate. Însă poetul acceptă în mod tacit zbaterile Liei care se autodefinește pe scara culorilor: Iubesc roșul, dar mă îmbrac în negru; îmi place alb, dar aleg bej; întorc capul după galben, dar îmi lipsește din dulap cu desăvârșire, port brățări din argint platinat, dar ador auriul; mă atrage ametistul violet, dar aleg mai degrabă malachitul verde sau lazuritul albastru (p. 63). Cine să mai înțeleagă? Numai poetul, care-i (trans)scrie: Dacă,-n fiece culoare / pătimește albul pur / al luminii, – în paloare / mântuirea e, ți-o jur! // Șapte, benzile, la număr, / au un singur alibi: / dacă o rotești pe umăr, / newtombrela va albi (p. 65). Și iată-ne propulsați într-un fragment cu tentă onirică: Sunt sigur că, dacă ți-aș cere să-mi povestești un vis al tău, răspunsu-ți ar fi nu și nu (p. 115), spune Șerban și continuă: Ți se pare o impietate să rupi (cum, parcă, mi-ai mai spus-o, referitor la altceva) pactul tăcerii, să-ți descetluiești intimitatea, inenarabilul secret al unui vis (ibid.). În mod surprinzător, Lia răspunde, dar nu prin povestirea unui vis recent, ci printr-un poem personal, din care cităm: e noapte și visez că ninge. […] și o privesc pe mama și ea copil cum își piaptănă părul negru și lung. […] mama crește văzând cu ochii și se pregătește să facă dragoste întâia oară cu un băiat ce va veni într-o zi și o va cere de nevastă. […] // […] // va trebui să fiu martoră la tot ce va urma. Să mă risipesc în chip de praf în respirația tuturor să mă nasc cu cei ce se vor naște de acum înainte. în felul acesta voi întâlni un băiat străveziu cu care să mă iubesc prin iarbă de-a lungul anotimpurilor să mă purific dansând goală în ploaie. pielea mi se înfioară la atingerea picăturilor și fiecare dă naștere unui orgasm (p. 117). Mărturisirii de față, poetul îi adaugă un vis decupat în culoare verde – culoarea speranței, cum spune el în altă parte (p. 63) – verde-umed, chiar de el, din alt poem al Liei: mi-am găsit un copac. îmi ține de frică și frig. el s-a născut cu mult înaintea mea. de aceea știe multe povești. când tace le inventează. câteodată îmi spune adevăruri. eu râd (p. 28). Între visuri, sentința Liei cade calm: Cred că prefer lʼamour courtoise, potrivit căruia (în principiu, cel puțin) trubadurul își zărea muza la fereastra vreunui turn și, dureros de lucid și de constant, o iubea în taină, păstrându-și cu sfințenie obiectul adorației – iubita, castelana – , devenită uneori doar o iluzie sortită să rămână astfel pentru a îndeplini idealul intangibil al iubirii. Pentru a evita suferința și a prelungi sacralitatea gestului în sine (p. 45).
De recitit consemnul de la capătul dintâi al volumului, decupat din capitolul V din Soarele în baltă sau Aventurile Șahului de Mihail Sadoveanu: Când a venit vremea ultimei partide, strălucirea sa marele și înțeleptul Abderam a zis sărmanului: – Ali-Amru, ca să ai dreptul să joci cu califul, trebuie neapărat să fii îmbrăcat cu caftanul de vizir și atunci vom juca. Din această istorisire foarte adevărată, se vede, sfârși doctorul Abu-Selim, se vede că în fericitele locuri eterne se joacă șah și nici unui bine-credincios nu i-i îngăduit, în această lume, să nu se pregătească pentru cealaltă în chip cuviincios, învățând acest joc.

În revista Orizont/2010

Pielea este ultima barieră a corporalității noastre și, într-un fel, a ființei noastre înseși. Ființa, evident, nu se rezumă la simpla corporalitate, la carnea învelită într-o dermă. Dar derma asta, pielea, poate, la limită, să țină loc de ființă. Fapt pentru care, în română, un personaj cu, numai, aparență de ființă, un non-ens adică, se mai cheamă și Împielițatul. „Împielițarea” e prezentă în nu puține, totuși, activități umane, de la dublura unor căpetenii la incognitoul care-i un soi de mască (a, dacă vreți, invizibilității). Histrionii care suntem noi (nu doar actorii înșiși), jucând diverse roluri pe ceea ce se cheamă „scena vieții”, intrăm în pielea unor varii personaje (de la, să zicem, cerșetor la prinț), ca în teatrul unui Luigi Pirandello. „Împielițarea” asta are, însă, și o latură/o funcție pozitivă. Dacă nu „intri-n pielea” celuilalt, ratezi intropatia, cum i se zicea, pe vremuri, empatiei. Scriitorul, îndeobște, e empatic, transpunându-se în pielea celuilalt. În pielea și în carnea lui… Și nu doar scriitorul-dramaturg, sau scriitorul-romancier, sau scriitorul-poet epic, ci și acela egolatru și autist (!), în aparență, – poetul liric, așadar. * Versul (sau, mai curând, versetul) Liei Faur (cf. Piele de împrumut, Ed. Vinea, 2009), în principiu liric, adică egotist, nu exclude un anume prozaism, fiind ancorat în realitatea cea mai vie, – care, adesea, e o „carne vie”. O „carne” fără, dacă vreți, „împielițare”, fără, adică, ambalaj (epi)dermatic, fără învelișul unei piei, – a uneia, măcar, „de împrumut”. Când, însă, carnea se preschimbă-n carte, nu doar coperta-i, care, uneori, e chiar din piele (de Córdoba sau de Damasc), are puterea să-i proteguie, învăluind-o, vulnerabilitatea excesivă. (Continuând metafora aceasta, aș spune că tot o piele este și fila cărții, – bidimensională ca și scoarța-i, și descuamabilă adesea.) Dar propriu-zisa „piele de împrumut” rămâne scrisul, care „îndepărtează” de la sine – ca, după Hegel, lacrima – durerea. O „îndepărtează” fără s-o alieneze, obiectivând-o, numai, și chiar exagerând-o cu, cel puțin, un ton, un semiton, un sfert de ton ș.a.m.d.; și, astfel, făcând-o mult mai expresivă, potențându-i expresivitatea în felul unei măști din teatrul antic. Or, masca e o altă piele, – un mulaj al unui obraz (fictiv sau nu) care devine obrăzar! O piele, evident, „de împrumut”… Cartea Liei Faur începe de la titlu. * După ce vom fi frolat (firește,-n treacăt) „pielea” acestei poezii, să zăbovim puțin asupra „cărnii” sale. Senzualitatea Liei Faur e fățișă, – fără, însă, ostentație, nici tapaj. La câte, oare, dintre multele poete ce erotizează, hic & nunc, de la isteroid la stercorar, erotismul și fervorile carnale se exprimă cu atâta demnitate?! Aceasta se conjugă cu franchețea și cu firescul confesiunii, care, fie și frizând o impudoare a dorințelor dezlănțuite, nu trec dincolo de un anume prag, de pragul „climei [bine] temperate”. În fond, obsesia corporalității, a cărnii vulnerate, nevralgice, dolente, căutându-și, parcă, – am mai spus-o – un înveliș dermatic, o „husă” de protecție, prevalează,-n cazul Liei Faur, asupra joaselor pulsiuni obscure, – narcisismul însuși feminin, deliciul contemplării unui corp „qui tant es[t] tendre,/ Poly, souef, si précieux” (vorba maestrului Villon), convertindu-se, pe nesimțite, într-o alarmă, o neliniște a cărnii… A cărnii „vii”, „tinere încă”, „sângerânde”; a unei cărni ce, „biciuită”, „… se întinde peste trupul uscat ca un monstru încet transformat în mumie”. De unde, febra unui erotism compensatoriu și paliativ, așijderi unui „carpe diem!”. Lia Faur este o poetă a despuierii/”descărnării” echivoce, adică voluptuos-amare.