Andreea Coroian – Întrebare cu miză schimbată, în revista CULTURA, NR. 385 din 16-August-2012

Alex Stefanescu, Cum e sa fii femeie? Dialog cu Lia Faur, Ed. Masina de scris, Bucuresti, 2012, 159 p.

Celebre scene ale copilariei in care baietelul este curios ce are fetita sub rochita pot insoti in imaginatia cititorului un titlu de tipul „Cum e sa fii femeie?“. In postura copiilor care sunt deja la varsta constiintei ca viata nu e joc si jocul nu e viata, pentru rolul de baietel, la peste saizeci de ani, criticul literar Alex Stefanescu, iar fetita cautata si chestionata este scriitoarea aradeana Lia Faur. Cartea de dialoguri „Cum e sa fii femeie?“ propune astfel mai degraba o denudare a celor doi literati in pielea lor de barbat, respectiv femeie, avand la indemana abilitatea manuirii limbajului si referintele culturale specifice domeniului, dar propunandu-si sa intre in cele mai cotidiene aspecte ale vietii.
Marturisind ca i-a fost toata viata mai usor sa inteleaga cum functioneaza un copac decat cum functioneaza o femeie, Alex Stefanescu isi recunoaste cautarea indelungata a unei femei care sa-i clarifice zona de abscons in care se scalda femininul. O gaseste si n-o gaseste in persoana Liei Faur care, desi indeplineste cu succes toate criteriile selectiei, se dovedeste pe parcurs dincolo de tiparul unei femei care raspunde doar ce-i intrebata. Mai mult decat atat, dincolo de zonele unde criticul este invatat cum sa citeasca raspunsurile sau unde scriitoarea ii psihanalizeaza usor intrebarile, exista un fragment in ultima interventiei a Liei Faur menit sa inainteze o problematica sub semnul careia ar fi interesant de citit intregul interviu: „oare de ce este atat de important sa stii cum e sa fii femeie, s…t de ce barbatul e atat de dornic sa afle cum este o femeie, el nu ajunge sa o cunoasca in mama, in bunica, in sora, in sotia sa?“
„Oglinda, oglinjoara, cine-i cea mai femeie din tara…?“
Alex Stefanescu pare a cauta proprietatea generala de a fi femeie in interlocutoarea sa. Dar generalul nu face decat sa duca la o idealizare. Era imposibil sa nu fie asa. Pentru ca e cert, si devine si pentru cei doi la finalul cartii, ca un raspuns la intrebarea „Cum e sa fii femeie?“  e greu de formulat fara a cadea in particular. Or, tocmai de asta pare a se teme Alex Stefanescu: ca nu cumva sa fie la final fata in fata cu oglinda Liei Faur si nu cu cea a femeii in general. Pentru ca, in definitiv, cel mult aceasta ar putea fi miza unui asemenea dialog – sa afli cum e sa fii Lia Faur. Dincolo de a cauta femeia comuna, insa, barbatul cerceteaza, el insusi, adresand intrebarile, femeia suficient de putin „retinuta pentru a se dezvalui intru totul“, cu „suficient talent literar ca sa exprime idei greu de exprimat“, fara un „orgoliu excesiv“, fara sa fie „preocupata mai mult de propria imagine decat de succesul discutiei“ si chiar fara a „avea un sot care ar fi considerat un afront faptul ca sotia lui isi divulga cele mai ascunse trairi altui barbat“. Un ideal.
Din pacate, cautand in mod deosebit generalul, Alex Stefanescu ajunge nu de putine ori in campul cliseului, acolo unde  generatii intregi au convenit ca nu exista raspunsuri.  Cam ca titlurile unei emisiuni gen „De 3x femeie“, rand pe rand, chestiuni ca atractia pentru un mascul transpirat sau bolnav, dificultatea mersului pe tocuri, flirtul, obiceiul de a merge cu barbatul la shopping, momentele in care femeile  se imbratiseaza unele pe celelalte, nevoia femeii de a proteja, dificultatea de a se face remarcata intelectual in societate,  puterea emotionala a acesteia, prietenia dintre un barbat si o femeie, aventura in viziunea femeii, ori suportarea singuratatii de catre cei doi, intra in sfera de interes a barbatului Alex Stefanescu. Pusa fata in fata cu subiecte care ar obliga teoretic tot la invocarea unor locuri comune, Lia Faur se achita cu usurinta de sarcina chiar si in momentele cand intrebarile frizeaza fie un subtil misoginism, fie o curiozitate care tine de privitul pe gaura cheii. Indignarea ca trebuie sa placa, senzatia intalnirii cu ginecologul, actul sexual, graviditatea si o eventuala dezerotizare a mamei sunt poate teme mai greu de dus, dar stau sub semnul unei sinceritati care depaseste orizontul de asteptare al cititorului amator de tabu. Sunt, de altfel, zonele in care discutia curge poate cel mai firesc prin adresarile directe si tonul vioi ce te face sa iti imaginezi chiar momentul unei discutii la o cafea, unde raspunsurile aluneca in sfera artisticului pentru a exprima dominatia erotica a masculinului si senzatii ca aceea de placere sexuala a femeii: „ea este partea rodnica, fecunda si aceasta o multumeste inlauntrul fiintei sale, il inghite pe el, il confisca, in timp ce ii simte incandescenta trupului, zvacnirea prin care primeste caldura si viata“. De altfel, discutiile pe teme sexuale au savoarea lor tocmai prin sinceritatea interiorizarii sexualitatii.
A fi sau a nu fi (femeie)
Definirea femeii se vrea facuta mai mult prin contrast si comparatie. Ceea ce nu pare a-i displacea Liei Faur atunci cand discutia antreneaza referinte culturale ori vizeaza descrierea unor exponente ale aceleiasi clase. De observat cum Femeia se prezinta superioara acelora din categoria „moda femeilor care nu se pricep la nimic“ sau acelora care cheama o pisica la ele prin „Hai la mama“ (tipologie invocata de Alex Stefanescu) ca dovada a faptului, va explica scriitoarea, ca n-au trait sau n-au inteles nimic din experienta maternitatii. Alte doua categorii de femei, taxate cu fina ironie intelectuala, sunt nuantate intru deliciul celui care, imaginandu-si discutia in direct si nu prin e-mail, cum are ea loc de fapt, n-are cum sa-si ascunda un zambet aprobator: sunt intai femeile pentru care viata se imparte intre „o perioada Nelu, o perioada Gica“ (A. S.), sau acelea care „traiesc o viata intreaga langa cineva care le numara ca pe maruntisul din portofel“ (L.F.). Dar aici, Alex Stefanescu forteaza nota printr-o revenire in aproape jumatate din intrebarile sale la clasicul conflict al genurilor. Un dracusor care parca nu-i da pace il determina sa-si intrebe de doua ori interlocutoarea daca nu si-ar fi dorit sa fie barbat, apoi daca e mai usor sa fii barbat ori femeie. Intrebari fara miza ale caror raspunsuri evident mimate, adesea, ii vor aduce scriitoarei acuzatia ca „infrumuseteaza realitatea“. Dincolo de o estetizare a realitatii stau insa marturiile ei despre cum mama a vrut s-o piarda si amintirile socante despre numeroase scene de acest tip din viata satului care i-au conturat o imagine a dificultatii de a fi femeie. Vecina care are o hemoragie in timp ce scotea painea din cuptor si memoria mirosului de paine si sange, gasirea unui fetus in iarba sau imaginea femeii asezata in sicriu cu pruncul pe brat ca o icoana a Maicii Preciste inramata de sicriu raman pregnante mult timp dupa incheierea lecturii.
Finalmente, reusita interlocutoarei este tocmai aceea de a nu vorbi despre sine ca feminin, ci de a vorbi despre feminitate dandu-se pe alocuri exemplu pe sine si conturand o imagine-simbol a femeii. Astfel, femeia despre care vorbeste scriitoarea este adesea Lia Faur, dar este mai ales Femeia. Din nou, un ideal: „sfemeiat stie ca barbatul are aspiratii pe care ea le intretine s…t. Prin acest sentiment matern, femeia stie sa-ti ofere libertatea ca unui copil nastrusnic, dar nu se va purta altfel, pentru ca tu ii ceri de fiecare data altceva. Ea va ramane stabila, mereu alaturi, ajutandu-te sa cresti, sa-ti indeplinesti nazuintele, sa-ti scrii opera“. La cate dintre femei se refera aici? Si in ce masura dorintei acerbe a lui Alex Stefanescu de a cunoaste tenebrele femininului i se raspunde cu adevarat punandu-i dinainte oglinda unei femei care nu este o femeie ca toate femeile, ci care ar fi, asa cum ar spune Camil Petrescu (ca tot ii place autoarei si il aduce in discutie de cateva ori), femeia superioara? Una foarte constienta de feminitatea sa, care a avut timpul si resursele intelectuale de a analiza ceea ce simte, gandeste sau exprima, dar si ceea ce feminitatea sociala, literara si chiar politica a creat in ea. Adica exact ce cauta Alex Stefanescu. Privita din aceasta perspectiva si cu aceasta asteptare, cartea este o reusita.

Gianina Druță – Șah-mat!, în revista CULTURA, NR. 384 din 09-August-2012

Serban Foarță, Lia Faur, Eșichier, Editura Brumar, Timișoara, 2012, 148 p.

„Lia: Serban, tu în lumea cui ai vrut sa intri? Eu am vrut sa intru în lumea ta si sa-ti descopar viata. Tu ce-ai vrut sa faci cu aceasta carte? Serban: Eu am vrut sa te bat la sah…!“

Asa îsi anunta Serban Foarta si Lia Faur, în cadrul recentei lansari de la Arad, „Esichierul“ pe care disputa, într-o ambuscada studiata de întrebari si raspunsuri, rolurile de Rege si Regina. Însa pretextul acesta cvasi-teatral, regizat cu o pasiune de aristocrat sucit, este mult mai periculos, caci autorii asaza între faldurile unui hazard declarat cele mai ticluite puseuri de realitate si cele mai încâlcite tâlcuri. Si tocmai dintr-o ispita savuroasa a urzelilor pe care o cultiva dialogul propus, nu m-as încrede nici în intentiile declarate si nici în strategiile confirmate. Ci, ca un jucator (cititor!) de sah bine instruit, as gândi cu trei sau patru mutari înainte.
Însa nici vorba de asemenea miscari anticipate într-o carte care e stringent preocupata, se pare, de cum sa „divagheze“ cu stil, cuceritor ca tertipurile unui Don Juan, si organizat ca Napoleon în vremile-i de glorie, cu un farmec al evocarilor, à la Proust, ca si al zabovirilor cu rost. Poticnenile nu îsi au locul în aceasta fluiditate ondulata a discursurilor, în care secretul e jongleria fina a palierelor textual-umane, totul cu o (supra)doza de cultura, care însa nu are nimic ostentativ, ci e consecinta fireasca a dialogului.
„Într-o vasta sala…“
Serban Foarta si Lia Faur, cei care simuleaza ca ar trage la sorti piesele pentru un joc de sah, împartind, „echitabil“ piesele albe si cele negre, creeaza de la bun început un spatiu al sarjei, al cautarilor, al calatoriilor, al amintirilor, ca într-un prelungit stream-of-consciousness, în care „tu“ tradeaza, în fond, si o teama de a nu ramâne singur în fata propriilor obsesii poetic-ontologice. Confesiunea textului catre un alt text imprima o tusa abia perceptibila, în care Seherezadei (când Lia Faur, când Serban Foarta) nu-i mai poate fi teama de cititor, ci de însusi textul capabil sa se întoarca împotriva celui care l-a creat. Cartea gliseaza pe mai multe planuri, într-un palimpsest în care trecerile sunt insesizabile, de unde si ironia taioasa, dar subtila, detectabila numai de un ochi fin, exersat, tacut – de sahist într-ale dialogurilor/lecturilor/scriiturilor etc. De altfel, în aceasta metaliteratura uschita, lectorului ingenuu i se da sah-mat de la prima mutare, acolo unde în cele mai simple întrebari e construit un veritabil cod de citit cu laptopul, biblioteca, pianul si gradina/padurea deopotriva aproape, astfel încât sa te poti impregna de o carte-aventura.
Un autograf dat pe o frunza de artar de Nicolae Manolescu, jocurile lingvistice, (auto)citarile permanente, excursurile confesive despre flori si pasari, curtenia amorului livresc, povestile copilariei cu bizare gastronomii si cu credinta ca exista „moronite“, visele „contrafacute“ si cele „autentice“ scormonite de Freud si Jung, un rafinat balcanism barbian si umor tacit sadovenian, Biblia cu aroma de tamâie, ambianta sonora cu muzica medievala, cu Regina Spektor si cu Chopin, ermetismul tacticos si sugubat al unei fantezii debordante, alfabetul „wessex“ si mutenia, yin si yang în varianta cromatica alb-negru transgresând linia strategiilor de sah Philidor, gama parfumurilor (si lista ar putea continua la nesfârsit…) sunt puncte discontinue în toata aceasta bucata cântata la patru mâini si peste care nu cade capacul pianinei, ca în cosmarul lui Serban Foarta, si nici nu cheama printr-un e-mail raspunsul, asemenea Liei Faur.
De altfel, acest conglomerat de amintiri cu efect de bumerang împleteste în „madlenele“ celor doi parfumuri deopotriva vechi si noi, ca si cum totul ar fi un album în care s-a presat perfect ceea ce odinioara nu putea fi spus. Poate de aceea în povestea lui „dulcut“, de la „dulce“, „la dulceag“, toate cuvintele, rememorarile, par a fi excese, dar ele nu sunt, în fapt, decât imagini care, desi joaca pe acelasi tarâm, descriu mereu alte nuante. Replicile torsionante dintre Lia Faur si Serban Foarta recheama aproape halucinant scenariile culinar-aromatice din copilarie sau cele cvasi-fabuloase cu strigoi („vâlva lupilor“) sau femei-vrajitoare. Nu întâmplator, toate par sa aiba un aer vetust de camara, reiterând un univers cu spectru de comunitate traditionala, acolo unde jocurile erau si rituri, unde textele erau nu (doar) prilejuri de arta, ci mai curând un mod de a alunga sau de a chema spirite, de a ghici, de a meni, de a recrea Lumea.
„Ars combinatoria“
Definitiile pentatonale în care flora si fauna capata un iz de proza, poezie sau critica descriu adevarate capricii teoretice de intelectuali stilati, ca expresie a dulce-acrisor-amarui-salciului ce ajunge sa evoce, în final, însasi literatura. Reproducerea unor texte proprii, uneori în culori, precum si ilustratiile ce le acompaniaza (poze, tablouri, desene) dau viata si tremur unei carti ce ameninta sa devina un santaj sentimental atât pentru autori, cât si pentru cititori, toti devenind nostalgici „parfumieri ai miresmelor memoriei noastre“. Printre avataruri dendromorfe si idile arboricole se strecoara subtila somatie la a rasfoi dupa definitii, informatii, citate si lamuriri deopotriva pe mult prea-uzitatele „Google“ sau „Youtube“, dupa cum si în carti care cer o atentie aparte, si pentru care interlocutorii nu ezita sa dea chiar indicii de ordin tehnic (de pilda, cum e cazul lui Foucault si lucrarea sa „Ce este un autor?“). De la Tristan si Isolda, Don Quijote, Seherezada, trecând prin Bachelard, Julius Evola, Denis de Rougemont, Calinescu, Vianu, ajungând la Valéry, Ezra Pound, Barbu, Vinea, Tzara, extrapolând palierele istoriei, ale cinematografiei, ale muzicii, ale picturii, experimentând traduceri ad-hoc, aproape ca s-ar putea face un „Index“ al numelor si al lucrarilor citate, acest tip de textualitate voioasa putând coplesi cititorul prea preocupat sa le memoreze. De aici si tentatia de a reciti mereu, ca într-un dictionar ghidus, pasaje seducatoare. Altfel, plimbarea printre genuri si timpuri literare, citarea cu dichis a unor poezii care ar sustine, mai degraba, o întortocheata evocare, fac din dialoguri prilej de cultura, de efervescenta intelectuala, mustind de tarii si esente carora nu întotdeauna le poti da de rost atât de usor.
Astfel de confesiuni culturale si deconspirari implicite exprima o naturalete jucata la scena deschisa si, totusi, în hotarele unei intimitati excelent construite, cu o recuzita cel putin minimala, tabla si piesele de sah. La urma urmei, placerea unei astfel de conversatii deconspira un joc de dincolo de joc, pentru cei tentati de asemenea guimbuslucuri lingvistice, ce respira o tandrete catifelata, dar si ironica. În acest fashion literaturizat în care Lia-copila nu voia sa poarte rochite, iar lui Serban Foarta nu-i reuseste pariul de a cersi îmbracat în haine de firma, cei doi îsi daruiesc ragazul de a îmbraca vesmântul de Rege si Regina si de a purta un dialog ca si cum ar concura la un duel.
Nu e de mirare ca în acest „esichierlâc“ cu alura scriitoriceasca razbate o excentricitate senzuala, putin avangardista, caci, dupa un „concert salt greierimii îndragostite“, ce combina ametitor un Konzertmeister cu „târcovnicul amarât“, Serban Foarta experimenteaza alaturi de Lia Faur cum e sa fii un Gulliver în propriul „pod cu amintiri“, dupa ce ai tras la raspundere pe Holderlin si o armata de cuvinte aparent cunoscute. Pe de alta parte, ca adevarati curteni/curtezani ai literaturii, cititorii se pot întreba ce are de-a face Papa Iulius al II-lea Giuliano delle Rovere cu destinul melcilor si al fluturilor, ori cu plimbarile prin „selva oscura“ sau cele cu bicicleta. Dar de la curteanul-trubadur la Pietro Gralla si pretentiile de intelectualism ale lui Camil Petrescu, distanta nu e chiar atât de lunga, miza fiind tocmai suprimarea acesteia sau crearea unor legaturi între „toposuri“ discrepante.
În consecinta, rascumpararea dreptului la lectura/poveste, a dreptului la viata/moarte apare ca o „chicitoare“ ce demonstreaza ca si pentru literatura e nevoie de un instinct strategic, pentru a muta povesti în povesti, pentru a preschimba extravaganta si capriciul în viata (sau, cine stie, chiar invers), dupa modelul unei batalii cu resturi de bandaje uitate pe front sau al unei decapitari à la Cristofano Allori în tabloul „Juditta con la testa di Holoferne“. De altfel, „cozeria despre fluturi“ si îngeri biciclisti, ca si despre „omul metamorfic“, în combinatie cu poetica „fluieratului“ si cu pitorescul baroc al „personajelor“ lui Foarta amintind de Craii de Curte Veche dau seama despre o memorie-caraus, care topaie cu rafinament prin istorii.
Cu amendamendul ca autorii (re)construiesc adevarate parcursuri stiintifice într-un mod eliberat de conventii, tratatul jocului de sah pare mai serios decât ne-am închipui, acolo unde asumarea de „piese“ sau de simboluri devine extrem de fragila si, nu în cele din urma, fascinanta pentru cititorul pasionat de astfel de jonglerii. Mutenia cartilor, ca si a sahului, asa cum e decretata ea chiar de la început, justifica o mutatie permanenta în cautarea unui grai, de aici poate si necesitatea hamletiana de a monologa, din finalul volumului: „Or, partenera mea sau eu, nemaiaflându-ne, pentru un timp, în legatura e-mailara, ne mai ramâne sa jucam un sah care aduce a monolog (în sens dramatic)“. De aceea, „feericirea“ pare aici atât autotransare schizoida, cât si „seherezadism“ oniric si pasiune pentru inventie, iar „finalul e mereu un sah încheiat cu o înfrângere…“. Însa un final ca o invitatie de (re)lectura a unei carti ce si-a câstigat un drept intangibil pe „esichierul“ literaturii.

Gheorghe Mocuța – Lia Faur: confesiune și patos interior, în revista ARCA, Anul XXV, nr. 1-2-3 (286-287-288), 2014

Condiția feminității și avatarurile ei

După ce a căutat avatarurile feminității în opera lui Camil Petrescu, dar chiar și înainte de această aventură academică, Lia Faur și-a croit drumul spre inima propriei feminități. Poeta își dezvăluie încă din primul ei volum din 2002, Exercițiu de striptease, o identitate fragilă și rebelă, călită mai apoi în episoadele spectaculoase ale dialogurilor cu Șerban Foarță și cu Alex Ștefănescu. Sunt treptele devoalării vieții secrete a femeii și a universului ei tainic. Lia Faur a devenit între timp, după publicarea celui de al doilea volum, Piele de împrumut, 2009, o poetă puternică ce-și etalează, prin sentiment și obsesie, fibra creatoare a eternului și efemerului feminin pe care o toarce în caierul intimității răscolite de războiul cu viața, cu trecerea, cu dragostea și literatura. Poeta își poartă bătăliile lucid și demn elaborând o strategie confesivă proprie, nu lipsită de oscilații și îndoieli. Am putea-o apropia de poetica Rodicăi Draghincescu, cu discursul condiției feminine, fracturat, autobiografic, aflat mereu în răspăr.

Placheta poeme pentru fluturi bolnavi, 2013, începe cu un poem de dragoste, La capătul zilei, cu o contopire a perechii pâ­nă la revenirea la starea de embrion. Această metamorfoză inversă spre starea de increat străbate de altfel întreaga ei confesiune:

„adormim în fiecare zi/ unul cu capul la picioarele celuilalt/ picioarele mele se întind până înspre gâtul tău/ îți intră prin omoplați și se topesc/ încet ca o felie de unt/ îți pleci capul peste genunchii mei înfloriți de cicatrici/ pe care le numeri și le cureți/ de pământ și de frunze/ (…) dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/ închide ochii la loc peste unghiile mele/ să devin embrion apoi făt/ și să mă nasc acolo alta”

Condiția de Izaură a femeii, de sclavă a celuilalt și-o descoperă în pasul următor, după ipostaza femeii nebune din Simplu poem, femeia care se despoaie în public și strigă, prin descoperirea diferenței față de ceilalți: „pe mine nu m-a învățat nimeni să cânt/ sau să iubesc”.

După cum se vede încă de la început, nu e vorba de o asumare formală a feminității. Într-un alt poem, Strigăt de seară, poeta așteaptă într-o atmosferă tensionată a solitudinii și depresiei, ora iubirii, văzută nu ca o împlinire, ci ca pe o contaminare cu morbul alienării:

„nu-ți mai vine nici să iubești/ nici să cânți/ nici să-ți mănânci porția de mere/ care te poate face fericit/ ciorile îți ciugulesc din ce în ce mai aproape creierul/ simți doar că în jur lipsește ceva/ să-ți înfunde nările ca unei fiare turbate înaintea împerecherii/ decorul nu mai e demult același/ nici seara nu e aceeași/ lipsește ceva dar ne iubim ca și cum am fi acolo/ sub același cer”

Aceeași stare de marasm și amnezie pândește ființa în poemul Amnezia zilei de azi în care poeta lipsește din propriul ei vis și se luptă cu propriul trup simțindu-se invadată de semnele unei boli:

„mă invadează adesea ciupercile otrăvite/ până la sângerare”.

Ipostazele bărbatului – faraon îmbălsămat în alge și nisip, bărbatul anonim, bărbatul care iubește femeile de pe alte plaje, bărbatul care calcă pe cioburi ca un fachir, cel care plutește în apa unui lac, iubitul care îi descoperă corpul și intimitatea, bărbatul descântat de iubită, … multiplică și ilustrează de fapt condiția feminității și a cuplului – spre o nouă ordine amoroasă – în care „fiecare își aduce noaptea corpul în joc”. Modelul îndepărtat al psalmilor biblici îi hașurează perspectiva; doar că nu bărbatul înțelept e creatorul acesteia, ci femeia titrată. Avem de a face cu un discurs frapant erotic, controlat, și cu un metadiscurs mai candid, îndrăgostit de sine.

Mic tratat de apărare a senzualității și a efemerului trup

Desfacerea limbajului în cuvinte și rostirea goală se petrece paralel cu dezgolirea trupului și uscarea pielii până la transformarea lui „într-un sarcofag modern”. Pentru Lia Faur dragostea e pseudonimul unei boli necunoscute care îi oferă perspectiva explorării limitelor. Nu întâmplător ea e cuprinsă de nostalgia anotimpului iubirii și regretă o fericire primară ce virează spre această boală; nu întâmplător ea își contemplă renunțarea la zbor și adaptarea la viața acvatică. Imaginile conturează o hartă a inițierii perechii în senzualitatea primară.

Sunt poeme de dragoste în care ipostaza iubitului „uitat pe o plajă departe” alternează cu îndoiala, teama și prudența, alteori cu delirul iubirii rituale în apa în care a plutit Ofelia. O anatomie a comportamentului erotic cu detalii izbitoare care mizează pe descoperirea unui mecanism al ființei. Alte poeme devin adevărate imne aduse dragostei și bărbatului, iar altele care merg până la identificarea cu destinul acestuia:

„te simt în mine cu tot ce ești/ îți simt mirosul pielii al părului/ îți simt gustul coapselor/ mă strădui din răsputeri/ să nu fac poezele/ îmi ești atât de antipatică astăzi/ încât mi-aș dori să te rumeg/ centimetru cu centimetru cum sunt convins/ nimeni n-a făcut-o până acum/ ca să te fac liberă cu adevărat/ și cu adevărat frumoasă” (Descântec de bărbat)

Lia Faur e o poetă a atingerii și a senzualității, a tactilului și a gustului intim; nu întâmplător ființa descoperă pe celălalt și exultă, prin „desprinderea de piele” și printr-o explorare a intimității, transformată imediat în poem și vibrație. În poem cast se vede potențialul feminității asumate până la capăt, fără alunecări și îndoială în timp ce în poemul următor asistă, la o explozie sălbatică – și impudică – a dragostei ca manifestare atavică. Trupul iubitului devine gust și hrană mistică, un fel de fruct interzis. Există un joc și o ironie a refuzului în Poem pentru bicicliste, după cum există o ironie a iubirii paradisiace în poemul Copiii lui Dumnezeu, cu ipostaza femeii-înger. Aici poeta explorează limitele senzualității în varianta paradisiacă a perechii fericite. După cum în Cai pe jumătate albi e vorba de iubire sălbatică și de exultare vie a organelor și a trupului până la descompunere. Această vibrație magică a chimiei feminine și manifestarea impudorii dau o notă de autenticitate și inefabil poeziei.

Întregul volum e o manifestare a capacității de a iubi, o vibrație aproape masculină a feminității cu ipostazele ei și un document confesiv despre vârsta deplinei expansiuni. Sunt pagini dramatice ale agoniei și extazului feminin, traduse în imagini și sentimente, după cum sunt pagini ale tristeții și ivirii oboselii. Retragerea strategică în foetus și fluturii bolnavi sunt două imagini premonitorii. Dar sunt și pagini ale protestului ființei în fața mărginirii și a falsei pudori. Un adevărat tratat de apărare și ilustrare a feminității, a senzualității și a efemerului trup. Din imaginarul manifestărilor trupului nu lipsește jubilația, delirul, pasiunea, dar și criza, depresia, resemnarea.

Poezia Liei Faur nu e o poezie cinică, în nota predominantă a ultimei generații, vocea poetei trădează un patos interior și dorința de a experimenta.

Lia Faur, poeme pentru fluturi bolnavi, Editura „Brumar”, MMXIII