Interviu cu Adam FATHI, traducătorul lui Cioran în limba arabă

 

Adam Fathi s-a născut în 1957, în Tunisia. Este poet și traducător tunisian, autor a peste 20 de volume, dintre care: Sept lunes pour la gardienne de la tour (1982), Le souffleur de verre aveugle (2011) și Écrire d’un pays dans la gueule du loup (2021).

Tradus în mai multe limbi (franceză, engleză și spaniolă), este deseori invitat să își citească textele la mai multe festivaluri literare și tîrguri de carte (Egipt, Franța, Japonia, Maroc, India, Costa Rica etc.)

Textier, textele sale au fost cîntate de cei mai mari artiști tunisieni și arabi pentru a numi doar cîțiva: Cheikh Imam și Hamza Nemra (Egipt), Lotfi Bouchnak și La troupe de Gabes (Tunisia), Karima Sakli (Maroc), Khaled (Algeria) și Marcel Khalife (Liban).

Din  opera lui Emil Cioran a tradus în limba arabă: Silogismele amărăciunii, Despre neajunsul de a te fi născut, Istorie și utopie, Exerciții de admirație, Mărturisiri și anateme, Tratat de descompunere, Căderea în timp, Caiete (în curs de publicare). A tradus, de asemenea, din Charles Baudelaire, Roland Barthes, Naim Kattan, Gilbert Sinoué, Naïm Kattan.

Este cîștigător al mai multor premii naționale și internaționale, inclusiv Premiul Abul Kacim Chabbi pentru ciclul de poeme Sticlarul orb, în 2012, și Premiul Sargon Poulus, dedicat poeziei și traducerii, în 2019.

Interviul pe care l-am realizat în Tunisia se referă la traducerea lui Emil Cioran în limba arabă și la impactul acestui scriitor asupra cititorilor. Scrierile lui Cioran au devenit și o cale prin care vorbitorii de limbă arabă din Tunisia se raportează la lumea politică și la realitățile pe care le trăiesc.

Cînd l-ați descoperit pe Cioran pentru prima dată?

L-am cunoscut întîmplător pe Cioran, prin lecturile mele, la sfîrșitul anilor 1980. Făceam parte din tineretul tunisian militant, din ce în ce mai supărat, pe care președintele Habib Bourguiba și, mai apoi, celălalt președinte, Ben Ali, îl pierduseră iremediabil. Ne sufocam sub despotism și corupție. Am început prin „disprețuirea bătrînilor“, adică nu numai a conducătorilor noștri, ci, așa cum spunea Cioran însuși, „a tuturor celor care aveau peste 30 de ani“. Apoi am ajuns, la rîndul nostru, de 30 de ani, și am învățat, de la Cioran, că „bătrînețea“ nu era o chestiune de vîrstă și că „tineretul“ nu era soluția. Nu mai doream să fim dezamăgiți de fanatismul din toate părțile. Nu mai doream să fim „păcăliți“ de șarlatani și de „falși profeți“. De aici insistența noastră de a ne lărgi orizontul prin lecturi. Printre acestea au fost cîteva nume românești grozave. Gustasem dadaismul lui Tzara. Am descoperit o altă lectură a „sacrului“ datorită lui Mircea Eliade. Ne-am apropiat de „absurdul“ lui Eugène Ionesco prin piesele Cîntăreața cheală, Lecția, Scaunele, Rinocerii etc. L-am descoperit pe  Cioran și datorită textelor scurte și disparate. În jurul anului 1999 am avut ocazia să văd o emisiune de televiziune, „Un siècle d’écrivains“, dedicată acestuia. A fost o emisiune foarte frumoasă. Era acolo întregul Cioran. Farmecul coroziv. Umorul tragic. Îndoiala revigorantă. Semnifica­ția aforismului. Îmi amintesc anumite fraze pînă în ziua de azi. „Singura funcție a scrisului este răzbunarea fără riscuri.“ „După Shakes­peare ar fi trebuit să nu mai scriem piese de teatru.“  A lăsat ideile să izbucnească prin rîs. De atunci a devenit unul dintre scriitorii mei preferați. Nu ca model, ci ca antimodel. Cioran ne-a inspirat să ne eliberăm și să fim diferiți. A intrat în Panteonul meu privat, deschis scriitorilor subversivi și tulburători, „decăzuți din toate“. Singurii care contează.

V-a nemulțumit doar să-l citiți pe Cioran în limba franceză? Ați vrut să-l traduceți?

Cred că, la un moment dat, am fost într‑adevăr „pregătit“ pentru a trece de la lectură la traducere. Traducerea este un loc de întîlnire unde ambele părți trebuie să se apropie și să se cunoască. Este o chestiune de „sincronizare“, care permite limbii de contact să atingă ADN-ul limbii de receptare. Edgar Allan Poe a fost tradus în franceză de mai multe ori, dar, pînă la Baudelaire, Poe nu a devenit „realmente francez“. Poate că Cioran aștepta momentul să devină „realmente arab“ prin opera sa și nu doar prin cîteva texte. Sînt bucuros că am putut realiza acest lucru. Și, fără îndoială, traducerea lui nu ar fi putut apărea fără prezența unui editor „nebun“, în sensul pozitiv al termenului, cum este Khaled Al-Ma’ali. L-am tradus pe Emil Cioran în limba arabă. Am făcut-o din plăcere și convingere, dar, în același timp, avînd conștiința unei necesități.

Există ceva canibal în lectură și ceva biologic în traducere

Sînteți cunoscut în mod special ca poet. Cum s-a manifestat interesul dumneavoastră pentru traducere?

La sfîrșitul anilor 1990 am devenit interesat de rolul de „intermediar“. Mă gîndeam la mine ca la un „bibliovor“ chiar înainte de a fi poet sau scriitor. Nu am fost preocupat de traducere. Apoi, treptat, am simțit că totul este traducere. Chiar și poezia. Traducerea m-a cucerit. Mai ales că, în calitate de „cititor“, am avut impresia că asimilez cu adevărat un text „străin“, asociind lectura lui cu limba de origine prin citirea lui în limba mea maternă. Citirea unui text într-o limbă care nu este a mea este ca mestecarea cu dinții altuia. Acest lucru îmi amintește de un articol unde comparam traducerea cu „arta de a mînca“. Există ceva canibal în lectură și ceva biologic în traducere. De fapt, mîncăm textele. Traduc un text pentru a-l gusta mai bine, pentru a-l mînca mai bine și a-l mesteca cu dinții mei. Cioran a crezut-o mereu pe Simone Weil cînd făcea comparație între a schimba limba cu a schimba religia. A vorbit despre această problemă în emisiunea pe care v-am amintit-o, „Un siècle d’écrivains“, mergînd pînă acolo încît să spună că, dacă un scriitor străin dorea să învețe franceza, trebuia să-și lase deoparte „limba maternă“ și chiar religia. Or, pentru Cioran, cei care îi spuneau, uneori, că „soția lor“ dorea să vorbească limba altuia nu puteau avea decît un singur răspuns și un singur remediu: divorțul – pentru că e o abandonare atît a limbii originare, cît și a religiei.

Fără a merge atît de departe, putem spune că dacă cineva vrea să citească un text „străin“, are nevoie de același lucru, dar invers. Este nevoia de a aparține limbii textului, de „a traduce“ acest text în limba lectorului, pentru ca el să-l poată citi în „limba sa maternă“. Prin acest tip de traducere, un text trece prin „biologic“ către „cultural“.

Este complicat să-l traduci pe Emil Cioran în limba arabă? Există dificultăți specifice în traducerea sa în această limbă?

Răspunsul este afirmativ pentru ambele întrebări. Și asta face ca traducerea lui Cioran să fie atrăgătoare. Printre aceste complicații și dificultăți există unele care sînt legate de operele sale, de realitatea publicării și a traducerii în țările arabe și de particularitățile socio-culturale ale limbii arabe în sine. Te plimbi prin textele lui Cioran ca și cum ai merge prin cîmpuri minate. Ce se întîmplă atunci cînd aceste texte sînt traduse într-o limbă arabă capabilă să primească totul, dar care este înconjurată de un arsenal de interdicții politice, sociale și culturale? Pe de altă parte, traducerea unor astfel de opere ar respira un aer proaspăt în toate limbile spre care sînt transmise și ar permite acestor mine „pozitive“ să își desfășoare activitatea în venele și arterele culturii gazdă.

Numai editorul „obsedat“ și „vizionar“, așa cum l-am avut eu pe Khaled Al-Ma’ali, va accepta traducerile unor astfel de lucrări. Acest tip de editor este, după cum știți, foarte rar. Ca să nu mai vorbim de „traducătorul“ capabil să se implice într-o astfel de lucrare „evazivă“ și „provocatoare“, în același timp. Fiecare carte a lui Cioran este o provocare a scriitorului față de traducător, mai ales în limba arabă, spunînd, parcă, „traduce-mă, dacă poți“! Totuși, această caracteristică nu aparține limbii arabe în sine, care, de-a lungul secolelor a produs capodopere ale erotismului, filozofiei și politicii. Trebuie doar să te apleci pentru a găsi comori inepuizabile de frumusețe și deschidere. Astăzi, scriitorul anilor 2000 profită de libertatea de exprimare față de „colegii clasicizați“. Și rămîne la latitudinea traducătorului să facă de fiecare dată un fel de „miracol“ pentru a așeza texte, precum cele ale lui Cioran, în noul context, fără a-și pierde actualitatea. Acesta este motivul pentru care traducerea lui Cioran și a altor scriitori de talia lui nu ar trebui să să se integreze în „munca obișnuită“, făcută în grabă. Tra­ducătorul lui Cioran trebuie să fie un scriitor, să păstreze în fiecare text impactul său distinct, tocmai pentru că a fost scris nu din dorința de a face față cititorului, ci mai degrabă din dorința de a-l expune pe cititor și de a-l duce spre limitele sale interioare și exterioare.

Cioran este un antierou al lucidității

Mi-ați spus mai devreme că îl traduceți pe Cioran ca și cum ați răspunde la o urgență. De ce? De unde a venit această urgență?

În primul rînd, este o chestiune de istorie. În al doilea rînd, este o chestiune de sensibilitate. Ceea ce am trăit, aici, în Tunisia, între anii 1990 și 2000, în ciuda decalajului istoric și geografic, semăna (într-un anume fel și într-un mod specific) cu ceea ce a trăit Cioran în anii 1930, cînd a parcurs, plin de frămîntări, o criză identitară, visînd la o Românie grandioasă, ajungînd să simpatizeze cu Garda de Fier; cred că și-a revenit repede din acest episod cu Garda de Fier. A devenit „scriitorul-gînditor-decodor“ al tuturor abuzurilor și înșelătoriilor, îndoindu-se de tot. Din moment ce și-a pierdut primul paradis, părăsind Rășinariul, de lîngă Sibiu, întreaga sa viață era doar o continuare a „paradisului pierdut“. N-a făcut decît să cadă, pînă cînd s-a „contopit în timp“. Toată munca lui Cioran vine de acolo. El și-a dedicat cărțile unui fel de rezistență la toate mistificările, ca aparente idealuri. A reușit să-și redeseneze românitatea, scriind și locuind în limba română. Citind, ne confruntam cu propriile iluzii. Am putea demistifica noii și vechii „monștri“. Am putea arunca rîsul nostru sardonic în fața despoților, falșilor revoluționari și pseudosalvatori, arătînd că toți sînt absolvenți ai „școlii de tiranie“. Avem nevoie de cineva ca Cioran pentru a reuși acolo unde ratăm, de obicei. Este un antierou al lucidității. Și acest „antieroism“ îl face un scriitor a cărui lectură controversată și neliniște sînt „necesare“. Mai ales în perioadele istorice de cotitură, cum ar fi ceea ce s-a numit „Primăvara Arabă”, în 2011, sau actuala criză tunisiană din 25 iulie 2021.

De ce credeți că este „necesară“ o lectură din Cioran pe acest fundal politic?

Tinerii tunisieni și arabi au ajuns să se sufoce. Au pornit cu entuziasmul de a-și adora țara „visată“ și au ajuns să-și urască țara „adevărată“. Au descoperit un „iad“. Deci, cum să nu considerăm necesar să citim Căderea în timp, care ne permite să vedem că iadul poate fi „în altă parte”? Eram în mijlocul unei furtuni, la mila unei mulțimi de „ucenici revoluționari“ care ne doreau binele! Cum să nu considerăm necesar să citim Silogismele amărăciunii, unde rîsul tragic ne-a arătat că „tiranii, ferocitatea lor satisfăcută, devine blîndețe“, iar cei care nu au colți, visează la asta pentru că „vor să devoreze la rîndul lor“. Tinerețea noastră nu a făcut altceva decît să migreze către „altundeva“ din ce în ce mai imaginar și din ce în ce mai puțin imaginabil.

Cum să nu considerăm necesar să citim Istorie și utopie și, mai ales, o Scrisoare către un prieten de departe, dedicată lui Constantin Noica? Cum să nu considerăm necesar să citim Exerciții de admirație sau Eseu asupra gîndirii reac­ționare, apropo de Joseph de Maistre, care înțelegea spiritul revoluției mai bine decît anumiți revoluționari. Fără a uita de Tratat de descompunere care ne pune în fața „Gene­alogiei fanatismului“, într-un fel de apologie pentru negație. Toate aceste lecturi ne permit să vedem cum politicianul devine un „fanatic religios“ însetat de sînge, pentru că atunci cînd refuzăm să admitem caracterul interșanjabil al ideilor, „curge sînge“.

Asemănare între Cioran și Al-Ma’arri, poet orb, sceptic, ironic

Văzînd numărul de cărți ale lui Cioran, pe care le-ați tradus, (opt, pînă în prezent), ne putem imagina că există un interes general pentru opera acestui autor în țara dumneavoastră și în țările arabe. Sau a fost un interes special pentru dumneavoastră și editorul dumneavoastră? A fost un „efort personal“ sau ați găsit un anumit „parteneriat“ românesc sau francez?

A fost și este încă o chestiune personală. Singura noastră relație cu Franța se limitează la cumpărarea drepturilor de traducere de la editor. În ceea ce privește România, singura legătură, pînă astăzi, constă într-un interviu acordat revistei Alchemia, în 2009. Traducerea lui Cioran în arabă a fost și rămîne un „proiect“ suportat de un traducător și de un editor „pasionat“. Pentru că „traducătorul pasionat” preferă să satisfacă dorința de a ști în detrimentul dorinței de a cuceri. Scopul nu este de a ne oferi „nouă“ vizibilitate în Franța sau România. Obiectivul acestui proiect de traducere este de a oferi vizibilitate lui Cioran în țările arabe. Și cred că am reușit în limita posibilităților noastre. Deși „proiectul“ nu a fost încă finalizat.

Ce veți face în continuare pentru citirea și cunoșterea lui Cioran în țările arabe?

Ceea ce mi-aș dori este o lucrare „colectivă“ bine direcționată și bine concepută. Unele cărți ale lui Cioran au fost traduse în arabă din franceză, în timp ce versiunile franceze nu sînt întotdeauna fiabile. Aș vrea să construiesc un „grup de lucru“ pentru a traduce, în cele din urmă, ceea ce a scris și a editat Cioran în limba română. Apoi, aș vrea să văd ce ar oferi un studiu comparativ între Cioran și mistici și între Cioran și scepticii culturii arabe musulmane. El era un mistic care nu voia să se recunoască ca atare. A fost atins de transfigurare, iluminare, extaz. Aș dori să exploatez posibilele poduri între el și marii „sufiți“ din secolele al XII-lea și al XIII-lea: Sohrawardi, Ibn Arabi, Rûmi, Saadi și alții. Pe de altă parte, nu este dificil să găsim un fel de asemănare între Cioran și Al-Ma’arri din secolul al XI-lea. Poet orb, prozator emerit, sceptic, ironic ca nimeni altul, Al-Ma’arri a fost considerat „poetul filozofilor și filozoful poeților“. Unele dintre versetele și aforismele sale par să renască în Despre neajunsul de a te fi născut și în Tratat de descompunere. Al doilea ciclu de poezii se intitulează: Necesitatea a ceea ce este inutil. A intrat în posteritate cu Epistola Iertării, o capodoperă tradusă în majoritatea limbilor și adesea comparată cu Divina Comedie. Aș dori să urmăresc pistele care le-au permis, unui „lucid orb“ și unui „orb de luciditate“, acest tip de „proprietate comună“ dincolo de istorie și geografie.

 

Interviu realizat și traducere
din limba franceză de Lia FAUR

 

https://www.observatorcultural.ro/author/liafaur/