Articol apărut în Cațavencii, 26 iunie 2017

Te gîndești de două ori înainte de a cumpăra o carte scrisă de o femeie? Dacă autorul e femeie, nici măcar nu răsfoiești cartea, deși titlul te interesează? Citești cărțile scrise de femei doar ca să-ți dai seama ce părere au ele despre bărbați și cum le-ai putea folosi slăbiciunile ca să le cucerești? Atunci ești un sexist nenorocit care crede că femeile ar trebui să lase scrisul pe seama bărbaților, fiindcă treaba asta nu e de nasul lor.

E mult umor, adesea involuntar, în acest volum despre femeile scriitoare. Cu ocazia asta am descoperit, la unele dintre autoarele ce își spun părerea despre felul în care le receptează bărbații literatura, sensibilități la care nu m-aș fi gîndit. Dacă, de pildă, un comentator strecoară printre elogiile la adresa artei unei autoare și galanterii adresate femeii, acesta riscă să o supere pe scriitoare și să o facă să-și închipuie că și laudele strict literare ale criticului sînt contaminate de evaluarea trupească la care a supus-o.

Uneori, simpla menționare a sexului autoarei, poetă, prozatoare ori critic literar, îi poate stîrni acesteia bănuieli de macism ascuns al criticului. Aici însă nu-i vorba de sensibilități exagerate din partea femeilor, ci de o îndelungată tradiție falocratică care, pe față sau pe ascuns, supraviețuiește bine-mersi, și nu numai la noi. Britanicii, de exemplu, preferă, în marea lor majoritate, adică peste 90%, romanele scrise de bărbați și recunosc asta fără jenă.

La noi, Titu Maiorescu, om altfel politicos, susținea că femeile sînt inferioare bărbaților fiindcă au creierul mai mic decît ei. G. Călinescu era de părere că femeile pot aspira în cel mai bun caz la statutul de muze ale bărbaților geniali, căci genialitatea e rezervată masculilor. Chiar și E. Lovinescu era mai degrabă neîncrezător în puterea creatoare a femeilor, deși criticul le lăuda din convingere pe Hortensia Papadat-Bengescu, pe Cella Serghi și pe alte cîteva autoare care se duceau la cenaclul lui.

Mai către zilele noastre, azi inclusiv, cred că mai sînt destui critici literari misogini care însă au grijă să nu se dea de gol, în afară de cei care, din prostie sau din prejudecăți de mahala, le taxează pe autoare din cauza sexului. Cel mai adesea, misoginismul literar ascunde complexe de inferioritate ale masculilor față de femei, în general, și față de scriitoare, în particular. Criticii tineri nu par să sufere de asemenea complexe, iar dintre cei mai puțin tineri Eugen Negrici scrie, în Iluziile literaturii române, că nu există indicii după care să atașăm literaturii un sex anume. Mai direct și mai pe înțelesul oricui, Bogdan Crețu spune că discuțiile despre „literatura feminină” sînt pierdere de vreme. Așa cred și eu, chiar dacă nu văd nimic sexist în cuvintele „poetă”, „prozatoare” sau „romancieră”. Mai cu seamă că fiecare dintre aceste cuvinte înseamnă cîte o izbîndă a femeilor într-o lume controlată de bărbați, ca și substantivele „doctoriță”, „aviatoare” sau „judecătoare”. Nu văd de ce, dacă-i zic unei femei „romancier” ori „poet”, asta ar însemna un plus de prețuire. Ca să nu mai spun că ceea ce în engleză sună firesc (”She is a great poet”), în românește pare aiurea: „Doamna (sau domnișoara) Cutare e un mare poet” și poate provoca interpretări răuvoitoare. O să mi se spună însă că în literatură nu e ca în sport, unde competițiile se organizează pe sexe, așa că, dacă afirmi despre o poetă că e mare, dai astfel de înțeles că e mare numai printre poete, nu între toți poeții. Dar cum premiile literare, spre deosebire de cele din sport, nu se dau pe genuri, iar evaluările în literatură nu se (mai) fac în funcție de sexul scriitorilor/scriitoarelor, nu văd de ce o poetă ar rîvni să fie numită poet. Înțeleg totuși exasperarea scriitoarelor de la noi și de aiurea care constată că ierarhizările în literatură continuă să fie o afacere a bărbaților.

Cum citesc bărbații cărțile femeilor, coordonatori Lia Faur și Șerban Axinte, Editura Polirom, 2017.