Text apărut în Monitorul Cultural, Arad, mai 2011

Piele de împrumut, 2009, noul volum al Liei Faur continuă exercițiile de striptease, literal și în toate sensurile. Dar mai ales într-un sens profund, exprimat în registru grav. Cartea este construită atent, din trei părți, în discontinuitatea tonului, de o naivitate gravă. Jurnalul e fragmentat în poeme în proză, fără titlu, care fixează câteva din întâmplările și imaginile memorabile ale copilăriei și tinereții. Poeta încearcă să-și confecționeze un discurs al ființei interioare și acest volum se apropie de poezia Simonei Popescu. Pe de altă parte încărcătura biografică și prozaismul o apropie de generația două mii. Abordând destul de târziu revolta adolescentină, așa cum s-a văzut în primul volum, poeta scrie acum un jurnal în stilul « alb » (cum remarcă poetul Șerban Foarță) dezvăluind cu impudoare un adevărat evantai al semnelor feminității. Re-scriind viața, ea atinge cotele unei intensități maxime a senzualității și intimității, dincolo de întâmplări, dincolo de prejudecăți, dincolo de propria piele. Poezia ei renaște într-un trup nou după lepădarea pielii de șarpe ; e un lirism al suferinței și frustrării, al orgoliului și maternității.
Jurnalul e alcătuit din « povești » și « realități », – « orice asemănare cu o altă copilărie e pur întâmplătoare, cele scrise s-au petrecut demult în realitatea uneia »-, din mici nuclee epice, narațiuni ale schizofreniei feminine, ale obsesiilor și reveriilor în jurul propriului corp, de un realism crud și naiv care păstrează legătura cu ființa fără corp a celei care scrie. Scrierea ei subtilă și imaginară păstrează ceva din condiția feminității ; a scrie înseamnă a (re)naște, a (se) naște din nou. Viața nu e decât o proiectare a vieții placentare, iar scriitura e o provocare, ca și nașterea :
« femeia din prag s-a întors și încearcă din
răsputeri să mă nască. Vrea să simtă și ea
durerea. burta îi ajunge până la gură și
respiră anevoie. Starea placentară e ca un
drog. mă ține din răsputeri să nu țâșnesc afară
mă zvârcolesc. cordonul ombilical mi-e strâns
în jurul gâtului. trebuie să ies. »
Ca și la poeta Angela Marinescu, drumul spre ființă e presărat cu explorări ale trupului și autoscopii atente, minuțioase ce țintesc până la urmă, în spiritul autenticismului (pe care iarăși îl remarca Șerban Foarță) obținerea unei hărți anatomice sufletești. Re-vizionăm jupuirea și lecția de anatomie a trupului. Știința disecării, a obținerii ecorșeului a putut-o deprinde de la realiști și de la Adrian Oțoiu, din romanul Coaja lucrurilor sau dansând cu Jupuita. Nu sunt excluse nici lecturile din douămiiști deși poeta încearcă din răsputeri să-și bătătorească o cărare proprie. Ințelegerea misterului vieții prin grila trupului și a intimității asumate naște mici iluminări spontane :
« mă obsedează carnea trupului meu și nu
doar atât mă obosește și îmi încurcă lucrurile.
desprind în fiecare zi câte o fâșie de piele. mă
ustură. observ carnea vie tânără încă și
sângerândă. e pur și simplu carne ce-a fost
atinsă de tine. e pur și simplu carne ! voi fi o
ființă ce va umbla scalpată interesantă de
neatins. cu adevărat carne ! pune mâna nu te
sfii sunt eu ! carnea a înghițit tot ce ar mai fi
fost de iubit. atinge-mă cu vârful degetelor
tale desfoliate ! (…) »
În ciuda eforturilor, poeta ratează explorarea “celor șapte ani mistici ai copilăriei” plonjând într-un discurs monochord, al feminității dezlănțuite. Autorul-personaj s-ar putea numi « Jupuita », nume sugerat de cartea lui Adrian Oțoiu și de trauma destinului feminin. « trupul meu de fiecare zi mă înghite puțin câte puțin » , spune poeta. E un trup autodevorator, al Marii Mume sau al Timpului. Poeta își asumă sau experimentează (aici principiul autenticist se subțiază, alunecând în derizoriu) mai multe ipostaze ale corporalității feminine : embrionul, femeia gravidă, femeia din prag, figura mamei, condiția prostituatei, dragostea carnală, iubirea cu porii cărnii, dansul în ploaie, iubirea adolescentină cu băiatul străveziu. Descoperim aici preocupările autoarei savante care se apleacă și printr-un studiu doctoral asupra subiectului.
Jurnalul intim simulează în continuare transa unei mărturisiri atroce : « ucid tot ce-și stă în cale » spune ea la un moment dat asumându-și rolul de Circe. Dar și experiența primei iubiri sau a amorului în general. Partea a doua a volumului, « Iubiri și suferințe » sugerează trauma amorului, lungul drum al supliciului feminin și popasurile sale. Prin dezgolire și striptease gândirea părtunde în sfera intimității. Spre deosebire de experiența obișnuită, intimitatea e o stare de criză a eului, la nivelul inconștientului, al vislor, al naturii impulsionale. Poeta recuperează această intimitate și o pune în propria operă. Jurnalul distinge o viziune senzorială și una a ficțiunii inspirate de propriile lecturi, de la Camil Petrescu și Gide, la Simona Popescu și Cărtărescu. Un nemăsurat orgoliu o obligă să nu-și cenzureze intimitatea și aventurile eului ; limita unui astfel de demers depinde de imaginație și de dorința celuilalt, fie el cititorul :
« poemele unor prieteni pot însemna uneori
cele mai sincere declarații de dragoste arun-
cate lumii. Veritabile exerciții de stritease.
dezbrăcat în poezie ca într-o ploaie de cuvinte
la care sunt martori cei care nu se tem de
foc și bici. Cei care își decupează bucăți de
piele pentru a cârpi pielea vânătă de la o
palmă un pumn sau un viol, poemele unor
prieteni pansează răni și strigă adevăruri ca
sfântul ioan fără să le înțeleagă nimeni nasc
emoții îmbrățișări la ceas de seară. uneori
tristeți. dar rămân poeme pe care toți ni le
dorim. »
Ipostazele aventurii eului în lumile paralele pe care le vizitează, se derulează pe o axă de identificare « între limita inocemței și cea a perversității », scrie poeta. Discursul Liei Faur emană sinceritate, generozitate, senzualitate și grație. El oferă spectacolul unei intimități împărtășite și dezvăluite în toată splendoare lui, într-un lung șir de mărturisiri mijlocite de jurnalul intim și de romanele intimității. Arma ei secretă e chiar feminitatea recuperată și și verbul delicat, fragilitatea ființei și instinctul voyeurist : « despre trup voi vorbi ca și cum aș tăcea. »
Mai e apoi înțelegerea propriei condiții, jocul, nebunia, supunerea și revolta :
« mă vrei a ta tot mai a ta. nu mă supun. mi-e
mai bine așa. respir mai ușor. tu dormi mai
bine. încalc tradiția și nu mă supun. femeile
să fie femei să nască și să-și iubească băr-
batul. nu mă supun. să fie supuse și să
înghită cuvinte dacă trebuie. nu mă supun.
să spele cearșafuri pătate cu sânge. nu mă
supun. să danseze doar pe muzica orchestrei.
nu mă supun. să fie femei. încep să înțeleg”
Ea pornește de la redescoperirea de sine prin celălalt și ajunge chiar la condiția universală a feminității.

*)
Lia Faur, Piele de împrumut, (cu o prefață de Șerban Foarță) Ed. Vinea, 2009