În revista Orizont/2010

Pielea este ultima barieră a corporalității noastre și, într-un fel, a ființei noastre înseși. Ființa, evident, nu se rezumă la simpla corporalitate, la carnea învelită într-o dermă. Dar derma asta, pielea, poate, la limită, să țină loc de ființă. Fapt pentru care, în română, un personaj cu, numai, aparență de ființă, un non-ens adică, se mai cheamă și Împielițatul. „Împielițarea” e prezentă în nu puține, totuși, activități umane, de la dublura unor căpetenii la incognitoul care-i un soi de mască (a, dacă vreți, invizibilității). Histrionii care suntem noi (nu doar actorii înșiși), jucând diverse roluri pe ceea ce se cheamă „scena vieții”, intrăm în pielea unor varii personaje (de la, să zicem, cerșetor la prinț), ca în teatrul unui Luigi Pirandello. „Împielițarea” asta are, însă, și o latură/o funcție pozitivă. Dacă nu „intri-n pielea” celuilalt, ratezi intropatia, cum i se zicea, pe vremuri, empatiei. Scriitorul, îndeobște, e empatic, transpunându-se în pielea celuilalt. În pielea și în carnea lui… Și nu doar scriitorul-dramaturg, sau scriitorul-romancier, sau scriitorul-poet epic, ci și acela egolatru și autist (!), în aparență, – poetul liric, așadar. * Versul (sau, mai curând, versetul) Liei Faur (cf. Piele de împrumut, Ed. Vinea, 2009), în principiu liric, adică egotist, nu exclude un anume prozaism, fiind ancorat în realitatea cea mai vie, – care, adesea, e o „carne vie”. O „carne” fără, dacă vreți, „împielițare”, fără, adică, ambalaj (epi)dermatic, fără învelișul unei piei, – a uneia, măcar, „de împrumut”. Când, însă, carnea se preschimbă-n carte, nu doar coperta-i, care, uneori, e chiar din piele (de Córdoba sau de Damasc), are puterea să-i proteguie, învăluind-o, vulnerabilitatea excesivă. (Continuând metafora aceasta, aș spune că tot o piele este și fila cărții, – bidimensională ca și scoarța-i, și descuamabilă adesea.) Dar propriu-zisa „piele de împrumut” rămâne scrisul, care „îndepărtează” de la sine – ca, după Hegel, lacrima – durerea. O „îndepărtează” fără s-o alieneze, obiectivând-o, numai, și chiar exagerând-o cu, cel puțin, un ton, un semiton, un sfert de ton ș.a.m.d.; și, astfel, făcând-o mult mai expresivă, potențându-i expresivitatea în felul unei măști din teatrul antic. Or, masca e o altă piele, – un mulaj al unui obraz (fictiv sau nu) care devine obrăzar! O piele, evident, „de împrumut”… Cartea Liei Faur începe de la titlu. * După ce vom fi frolat (firește,-n treacăt) „pielea” acestei poezii, să zăbovim puțin asupra „cărnii” sale. Senzualitatea Liei Faur e fățișă, – fără, însă, ostentație, nici tapaj. La câte, oare, dintre multele poete ce erotizează, hic & nunc, de la isteroid la stercorar, erotismul și fervorile carnale se exprimă cu atâta demnitate?! Aceasta se conjugă cu franchețea și cu firescul confesiunii, care, fie și frizând o impudoare a dorințelor dezlănțuite, nu trec dincolo de un anume prag, de pragul „climei [bine] temperate”. În fond, obsesia corporalității, a cărnii vulnerate, nevralgice, dolente, căutându-și, parcă, – am mai spus-o – un înveliș dermatic, o „husă” de protecție, prevalează,-n cazul Liei Faur, asupra joaselor pulsiuni obscure, – narcisismul însuși feminin, deliciul contemplării unui corp „qui tant es[t] tendre,/ Poly, souef, si précieux” (vorba maestrului Villon), convertindu-se, pe nesimțite, într-o alarmă, o neliniște a cărnii… A cărnii „vii”, „tinere încă”, „sângerânde”; a unei cărni ce, „biciuită”, „… se întinde peste trupul uscat ca un monstru încet transformat în mumie”. De unde, febra unui erotism compensatoriu și paliativ, așijderi unui „carpe diem!”. Lia Faur este o poetă a despuierii/”descărnării” echivoce, adică voluptuos-amare.