Cartea de debut a Liei Faur (Exercițiu de striptease, 2002) începe cu sfârșitul (poemul The End), un sfârșit al conformismului, al acceptării convenționale, al stării de așteptare pe care, hotărâtă, îl transformă într-un nou început, al nihilismului și revoltei împotriva propriei condiții: „desculță și cu bocanci/ viața/ o văd cum trece pe stradă/ arogantă și prefăcută/ ridic poalele-n cap și stau la colț/ cu piciorul rezemat de perete”. Aerul de răzvrătire și ușor teribilism străbate și alte poeme în care ea ia atitudine față de prejudecăți, constrângeri și mentalități cu privire la tânăra generație, la adolescenta care a fost, la femeia care este (Missive avant le suicide, Moulin Rouge). Îi repugnă clișeele societății de consum și afirmă răspicat că „starea de fapt e un rahat în mijlocul/ naturii”. Ipostaza impudorii o prinde până la un punct, apoi se dedublează sau studiază condiția sexului slab și frumos din prisma altor destine exprimându-și oarecum solidaritatea față de generația în bocanci. De altfel Săvârșinul natal unde poeta a fost învățătoare, un fel de centru al marginilor, începe să-și recapete culoarea de altădată prin prezența animatoare a familiei regale la castelul din zonă și prin organizarea anuală a Festivalului de literatură „Dorel Sibii”. Tot aici, învățătorul Iosif Dohangie a întemeiat cu ajutorul pictorului Popa un interesant muzeu de artă și etnografic, al văii Troașului. Zona oferă numeroase oportunități culturale, tradiționale și turistice. Poeta e o animatoare culturală a acestor locuri pitorești. Ea își privește cu luciditate condiția și oscilează în continuarea volumului între ipostaza de răzvrătită și aceea de iubită. Poezia ei de dragoste are consistență și izvorăște dintr-o sensibilitate înfiorată care o fac să se simtă privită „dincolo de mine de buzele mele de sâni”. Fără accese impudice ea abordează totuși cu îndrăzneală și originalitate intimitatea și frumusețea feminină, într-o vreme a transformării trupului într-un obiect de plăcere și lux: „mi-am conturat în creion ochii nasul gura și urechile/ fruntea gâtul și brațele picioarele degetele și gândul/ totul contur de creion” (contur de contur). Alteori este tentată de ipostaza, iarăși îndrăzneață, de „iubita lui Eminescu”, cu tot ce presupune vraja unor versuri pe care le citează,și experiența iubirii adolescentine, pure, și a dorului. Poemul Exercițiu de striptease, exprimă varianta „protest” a condiției femeii față de transformarea ei în obiect și fetiș: „deseară e numărul ei/ se dezbracă pentru cei mulți și goi/ va fi sexi organic de sexi/ e bombă și place/ vine aproape și pipăie aerul/ oricine o vrea și tu incită gândul imaginației/ muzica o pătrunde din cap până-n picioare/ și-o mișcă pe toți îi mișcă scaunul e tare/ se dezbracă de haine de piele/ miroase a sânge în nările lor/ o vor sigur o vor ca pe o carte bună/ ca pe o gumă de mestecat sau ca pe o femeie/ e rândul ei la bară își potrivește mimica/ asta știe să o facă cel mai bine/ la sfârșitul numărului seamănă cu un clown/ din cauza rimelului” În rest poezia Liei Faur se naște destul de firesc din imaginile regăsite ale copilăriei, din vecinătatea câmpurilor de liniște, din pietate și impietate, din incursiuni onirice sau inserții de real, dintr-un țipăt rănit, din iarbă și vânt, din muzică, emoție și stări. Am parafrazat, evident, câteva titluri de poeme pentru că poeta are știința și răbdarea de a-și nuanța trăirile, de a le sublima într-o zonă a purității și senzualității, uneori a purității rănite: „pentru tine doar amanta nopții cu trupul gol/ teama realității… ți-aș spune dacă-aș fi eu/ câteodată ochii ustură din cauza privirii/ o pasăre țipă în noapte ca și când ar muri un om/ nu mă atinge/ nu mă atinge acum/ femei goale mărșăluiesc/ desculțe pe cioburi de sticlă/ sunt strigătul/ ce minunate sunt/sunt strigătul/ caldă nici nu exist sub tine despletită goală udă” (țipăt rănit). Există și multe latențe în această poezie a începutului, ferită de patetism și savanterii; e o poezie izvorâtă din necesitatea de a comunica și de a magnetiza, de a tenta și a interzice, de a rezista unor capricii și de a rămâne totuși feminină. Ora pisicii exprimă tocmai această disponibilitate „felină” a femeii-poet, o disponibilitate de a explora, cu destulă prospețime, căile bătătorite de alții. Piele de împrumut, 2009, al doilea volum al Liei Faur continuă exercițiile de striptease, literal și în toate sensurile. Dar mai ales într-un sens profund, exprimat în registru grav. Cartea este construită atent, din trei părți, în discontinuitatea tonului, de o naivitate gravă. Jurnalul e fragmentat în poeme în proză, fără titlu, care fixează câteva din întâmplările și imaginile memorabile ale copilăriei și tinereții. Poeta încearcă să-și confecționeze un discurs al ființei interioare și acest volum se apropie de poezia Simonei Popescu. Pe de altă parte încărcătura biografică și prozaismul o apropie de generația două mii. Abordând destul de târziu revolta adolescentină, așa cum s-a văzut în primul volum, poeta scrie acum un jurnal în stilul „alb” (cum remarcă poetul Șerban Foarță) dezvăluind cu impudoare un adevărat evantai al semnelor feminității. Re-scriind viața, ea atinge cotele unei intensități maxime a senzualității și intimității, dincolo de întâmplări, dincolo de prejudecăți, dincolo de propria piele. Poezia ei renaște într-un trup nou după lepădarea pielii de șarpe; e un lirism al suferinței și frustrării, al orgoliului și maternității. Jurnalul e alcătuit din „povești” și „realități”, – „orice asemănare cu o altă copilărie e pur întâmplătoare, cele scrise s-au petrecut demult în realitatea uneia”-, din mici nuclee epice, narațiuni ale schizofreniei feminine, ale obsesiilor și reveriilor în jurul propriului corp, de un realism crud și naiv care păstrează legătura cu ființa fără corp a celei care scrie. Scrierea ei subtilă și imaginară păstrează ceva din condiția feminității; a scrie înseamnă a (re)naște, a (se) naște din nou. Viața nu e decât o proiectare a vieții placentare, iar scriitura e o provocare, ca și nașterea. Ca și la poeta Angela Marinescu, drumul spre ființă e presărat cu explorări ale trupului și autoscopii atente, minuțioase ce țintesc până la urmă, în spiritul autenticismului (pe care iarăși îl remarca Șerban Foarță) obținerea unei hărți anatomice sufletești. Re-vizionăm jupuirea și lecția de anatomie a trupului. Știința disecării, a obținerii ecorșeului a putut-o deprinde de la realiști și de la Adrian Oțoiu, din romanul Coaja lucrurilor sau dansând cu Jupuita. Nu sunt excluse nici lecturile din douămiiști deși poeta încearcă din răsputeri să-și bătătorească o cărare proprie. Înțelegerea misterului vieții prin grila trupului și a intimității asumate naște mici iluminări spontane: „mă obsedează carnea trupului meu și nu/ doar atât mă obosește și îmi încurcă lucrurile./ desprind în fiecare zi câte o fâșie de piele. mă/ ustură. observ carnea vie tânără încă și/ sângerândă. e pur și simplu carne ce-a fost/ atinsă de tine. e pur și simplu carne ! voi fi o/ ființă ce va umbla scalpată interesantă de/ neatins. cu adevărat carne ! pune mâna nu te/ sfii sunt eu ! carnea a înghițit tot ce ar mai fi/ fost de iubit. atinge-mă cu vârful degetelor/ tale desfoliate ! (…)” Jurnalul intim simulează în continuare transa unei mărturisiri atroce: „ucid tot ce-și stă în cale” spune ea la un moment dat asumându-și rolul de Circe. Dar și experiența primei iubiri sau a amorului în general. Partea a doua a volumului, „Iubiri și suferințe” sugerează trauma amorului, lungul drum al supliciului feminin și popasurile sale. Prin dezgolire și striptease gândirea pătrunde în sfera intimității. Spre deosebire de experiența obișnuită, intimitatea e o stare de criză a eului, la nivelul inconștientului, al viselor, al naturii impulsionale. Poeta recuperează această intimitate și o pune în propria operă. Jurnalul distinge o viziune senzorială și una a ficțiunii inspirate de propriile lecturi, de la Camil Petrescu și Gide, la Simona Popescu și Cărtărescu. Un nemăsurat orgoliu o obligă să nu-și cenzureze intimitatea și aventurile eului; limita unui astfel de demers depinde de imaginație și de dorința celuilalt, fie el cititorul. Mai e apoi înțelegerea propriei condiții, jocul, nebunia, supunerea și revolta. Ea pornește de la redescoperirea de sine prin celălalt și ajunge chiar la condiția universală a feminității.

Cărți publicate: Exercițiu de striptease, Editura Mirador, Arad, 2002; Piele de împrumut, Editura Vinea, București, 2009; Eșichier, Șerban Foarță & Lia Faur, Editura Brumar, Timișoara, 2012; Poeme pentru fluturi bolnavi, Editura Brumar, 2013. Prezentă în antologiile: Deranj, Editura Nigredo, Arad, 2011; alții, Editura Brumar, Timișoara, 2012; (coord.) Referințe critice: – în reviste: Ioana Pârvulescu, Piele de împrumut, Lia Faur, „România literară”, XLI, nr. 1, 2010. Șerban Foarță, Vicisitudinile unei „Piei de împrumut” și ale cărnii subiacente, „Orizont”, 2010; Vasile Dan, Piele de împrumut, „Arca”, Nr. 1-2-3 / 2010; Emanuela Ilie, Lia Faur, Piele de împrumut, „Poezia” / Anul XV, nr. 4 (54) / 2010; Gheorghe Grigurcu, Între vârste, „Acolada”, Iunie 2011 (anul V) nr. 6 (44); Gheorghe Mocuța, Lia Faur: de la striptease la lepădarea de piele, Monitorul Cultural, Arad, mai 2011; Lavinia Ioanoaia, Rafinament avant toute chose…, „Arca”, Anul XXIII, Nr. 7-8-9 (268,289,270) 2012 Aprecieri critice: „Ipostazele aventurii eului în lumile paralele pe care le vizitează, se derulează pe o axă de identificare „între limita inocenței și cea a perversității”, scrie poeta. Discursul Liei Faur emană sinceritate, generozitate, senzualitate și grație. El oferă spectacolul unei intimități împărtășite și dezvăluite în toată splendoare lui, într-un lung șir de mărturisiri mijlocite de jurnalul intim și de romanele intimității. Arma ei secretă e chiar feminitatea recuperată și și verbul delicat, fragilitatea ființei și instinctul voyeurist: „despre trup voi vorbi ca și cum aș tăcea.” (Gheorghe Mocuța, Lia Faur: de la striptease la lepădarea de piele) „Versul o situează pe Lia Faur pe o axă care merge de la inocența maximă la perversitatea maximă (ca să-i preiau o metaforă, p. 50), dar nu la capătul liniei „spre stânga”, cum afirmă, ci mai degrabă în auritul punct din mijlocul axei, de unde, în explorările ei poetice alunecă ba într-o parte, spre ideal, ba în cealaltă, spre vagabondaj sentimental. Exercițiile de nesupunere ale Liei Faur eșuează în blândețe, înțelegere, acceptare a lumii așa cum este. Poezia ei, în schimb, izbutește. De ce? Pentru că aduce un ton de luciditate lipsită de cruzime, luciditate care, prin această particularitate, e nouă și poetică. Fiindcă noi, ceilalți, ne-am obișnuit să credem că luciditatea și cruzimea se implică obligatoriu.” (Ioana Pârvulescu, Piele de împrumut, Lia Faur, „România literară” / Anul XLI, nr. 1, 2010) „Versul (sau, mai curând, versetul) Liei Faur (cf. Piele de împrumut, Editura Vinea, 2009), în principiu liric, adică egotist, nu exclude un anume prozaism, fiind ancorat în realitatea cea mai vie, – care, adesea, e o „carne vie”. O „carne” fără, dacă vreți, „împielițare”, fără, adică, ambalaj (epi)dermatic, fără învelișul unei piei, – a uneia, măcar, „de împrumut”. Când, însă, carnea se preschimbă-n carte, nu doar coperta-i, care, uneori, e chiar din piele (de Córdoba sau de Damasc), are puterea să-i proteguie, învăluind-o, vulnerabilitatea excesivă. (Continuând metafora aceasta, aș spune că tot o piele este și fila cărții, – bidimensională ca și scoarța-i, și descuamabilă adesea.) Dar propriu-zisa „piele de împrumut” rămâne scrisul, care „îndepărtează” de la sine – ca, după Hegel, lacrima – durerea. O „îndepărtează” fără s-o alieneze, obiectivând-o, numai, și chiar exagerând-o cu, cel puțin, un ton, un semiton, un sfert de ton ș.a.m.d.; și, astfel, făcând-o mult mai expresivă, potențându-i expresivitatea în felul unei măști din teatrul antic. Or, masca e o altă piele, – un mulaj al unui obraz (fictiv sau nu) care devine obrăzar! O piele, evident, „de împrumut”… ” (Șerban Foarță, Vicisitudinile unei „Piei de împrumut” și ale cărnii subiacente, „Orizont”, 2010) „Lia Faur este o inteligentă și sensibilă Alice în țara minunilor lui Foarță. Ea face mutări pentru a interoga subtilitățile unei personalități ale culturii române. Și îi reușește din plin. Cartea este impregnată de stilul ludic, poetizant, pictural și muzical, rafinat estetic, cultivat și livresc al lui Șerban Foarță, stil care plutește seducător, ca o dantelă imponderabilă peste orice subiect. Întrebat, de exemplu, de interlocutoarea sa ce flori ar alege pentru o pălărie de Regină, poetul răspunde: „Floarea ce i se cuvine: «a Reginei» (ajunsă în exclusivitate, când regii erau puși la colț, floare-de-colț (greu accesibilă, altminteri); aspectul ei fiind vag pâslos, ar fi, prin excelență, fetrul optim. Apoi, pentru ceremonii de orice fel, aș alege crinii, dragă Lia, – fie heraldici, ca în herbul Franciei, fie naturali pentru aceia care tivesc, într-un poem de Macedonski, o insulă (a șerpilor și a lui Ahile!): Ostrovul alb, alias Lewki: «Crini regali, jur-împrejur». Iar dacă nu ca bor al pălăriei, întrețesuți, atunci, în pletele Reginei, ca într-o pânză prerafaelită, – imagine, azi, cam desuetă (dacă nu chiar frizând un soi de kitsch); având, cu toate acestea, avantajul că, printr-un mic hazard lingvistic, cuvântul crinaduce cu acela desemnând, în limba franțuzească, «pletele», «coama» sau «panașul», – la crinière!” (pp. 14-15). Spre deosebire de o altă carte, scrisă cu Alex Ștefănescu (Cum e să fii femeie), în acest dialog Lia Faur nu se pune foarte mult în evidență (cu o singură excepție, în finalul textului, când joacă singură șah). Este atrasă și, cu voluptate, se (lasă) dusă în Aestetica, un tărâm fără granițe pentru interlocutorul ei. De la un cuvânt precum flori, acesta o poartă spre fiori și ea, „jucând cu negrele”, se lasă provocată și rememorează episoade colorate și parfumate din copilărie. Rolul pe care și-l asumă coautoarea este acela de a prilejui, prin curiozități plasate strategic, o desfășurare sintactică și stilistică, în stil propriu, a lui Șerban Foarță, care pornește de la sine și se întoarce la sine. (Lavinia Ioanoaia, Rafinament avant toute chose…, „Arca”, Anul XXIII, Nr. 7-8-9 (268, 289, 270) 2012)