Ziua 185

Îmi este frică de oameni, trec pe trotuarul celălalt, mă supun pericolului de a circula pe marginea șoselei, cu riscul de a fi lovită de o mașină, mă dezinfectez după o simplă atingere. Fac orice, doar să nu fiu ucisă de virus. Nu mă mai gândesc la cancer, diabet, depresii, boli autoimune, foamete, accidente aviatice, catastrofe naturale și alte pericole care pândesc. Iar virusul, în loc să țină cont de grija mea, lovește și mai puternic mințile dezechilibrate. Cum s-a ajuns la limită? De ce nu am forță cât un grăunte de muștar care m-ar face de neatins pentru virușii lumii? De ce nu am vocația iubirii supreme? Cine îmi sunt prietenii? Mai am prieteni? Perioada de la începutul lunii martie, când am crezut că va trece ca o cometă pe lângă planeta Pământ, intru în casă și-l privesc pe fereastră până dispare, s-a prelungit și continuă. În jur, oamenii mor și e clar că nu glumește. Dar încearcă cineva să-l înfrunte? Se gândește cineva cu adevărat cum să adune bobul de muștar?

Vânzătorii din piețe te tratează cu inconștiență binefăcătoare. Mi-am dat seama de ea după ce am primit mesajul unui prieten din țară: „Ne urâm între noi. Suntem panicați și înfricoșați. Ne-a pătruns în creiere și ne-a blocat. Lumea stă izolată. Mâine toate școlile trec online.” Muezinul cheamă cu vocea înaltă, iar eu mă grăbesc cu masca pe față, uneori cu fața la vedere. Trec pe lângă vânzătorii de jucării din lemn pictat, întinse pe jos, pe lângă băiatul desculț, care vinde șervețele, pe lângă cei care stropesc fructele de cactus, pe lângă bărbatul cu barbă răvășită și cămașă lungă, care vinde parfumuri lângă zidul moscheii. Trec pe lângă cei trei bărbați care beau sucul de lămâie cu o felie de chec, pe lângă cerșetorii-mumii de sub ficusul monstruos, înveliți în pături, cărora li se aduce ofrandă cafeaua și ceaiul de mentă, pe lângă băieții care vând telefoane furate, pe lângă polițiștii de la colț, pe lângă cei care păzesc sinagoga, pe lângă bătrânul arab cu mustața albă din fața magazinului de pantofi, pe lângă shaormeria, mereu plină și îmbietoare, unde lucrează patru băieți fără mască, pe lângă bărbatul care vinde fructe și, dacă nu ai bani, ți le dă pe încredere, pe lângă femeia învelită în șaluri, cerșind mâncare, pe lângă tânărul sprijinit de propria cafenea, cu șorț negru și masca sub bărbie, pe lângă fierăria în fața căruia stau pe un scaun superb chiar artizanul și băiețelul lui cu handicap. Trec pe lângă grupuri de fete și băieți gălăgioși, care se strigă de pe un trotuar pe celălalt, pe lângă negrese superbe, cu turbane portocalii sau galbene, cu fesele rotunde, pe lângă femei ascunse de hijab, în jalabiya colorate, foarte rar înveșmântate în burka, pe lângă bărbați în jebba, cu chéchia albă sau vișinie, fără mască, pe lângă domni importanți, cu cravată și geantă de piele, pe lângă funcționare pe tocuri, pe lângă mulatre voluptoase în jeanși negri, pe lângă băieți cu ochelari de soare și părul strălucind de gel, pe lângă taraba cu migdale prăjite în caramel, pe lângă zecile de chioșcuri de fruits secs, cu tarabe pline de apă, sucuri, migdale, fistic, alune, biscuiți, napolitane, bomboane și țigări. Pe lângă rotisoarele care învârt pui rumeni, pe lângă bărbații cu burțile bombate sub tricoul prea strâmt, pe lângă cafenelele ticsite, unde se fumează narghilea, pe lângă uscătoarele de prosoape, întinse în stradă în fața saloanelor de coafură, pe lângă gardienii de la supermarket, care îți iau mecanic temperatura. O lume dinamică în ritmul căreia nu se ghicește frica, ba chiar o asumare în fața morții, printr-o credință naivă, dar puternică. Dacă nu trăiești conștient, teama dispare sau se încurcă printre picioarele trecătorilor și nu ai timp să o observi.

Învățământul este cu prezență, nu știu până când, dar e bine. Purtăm măști în sala de curs, nu ne atingem și încercăm să ne răsfirăm la un scaun distanță. După ce exersăm ritualul, uităm, și începem să râdem sub mască, uneori o lăsăm câteva secunde să putem respira în voie, apoi continăm să vorbim o limbă română care transmite entuziasmul școlarului de clasa întâi, când descoperă o nouă lume ascunsă în semne. Prieteniile se leagă în fața institutului, schimbăm o vorbă în română, două în arabă și trei în franceză, apoi ne urăm noapte bună. Privirea a câștigat în intensitate sub mască. Dacă „ochii sunt oglinda sufletului” și privim doar în jos, sufletul ni se va atrofia ca un organ bolnav. Când vom îndepărta masca, vom vedea chipuri șterse, măcinate de griji.

Frica nu face diferențe, depinde cum o întâmpini. Prăbușit în fața ei, sau echipat cu prieteni cărora să le vorbești despre cum o simți cuibărită în tine, alături de oameni pe care să-i iubești cu adevărat, aproape de copii. Numirea fricii o micșorează, o scade în intensitate, o pierde. În cultura populară, diavolul este apelat cu diverse denumiri: Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia, Ucigă-l toaca. Poate că întoarcerea la credință ar fi o revalorizare a sensului vieții. Întoarcerea la ceea ce este prețios și tăinuit. Nu se vinde la hram, nici la magazine specializate, nici în lăcașele de cult. Despre care nu auzi la televizor. Crucea este povara purtată pe umeri, așezată frumos din copilărie. Să nu o pierdem niciodată. Să o dăm mai departe ca pe o moșternire importantă. Copiii o duc pe a părinților și nu rezistă marilor obstacole ce apar în drum. Un prieten sau un iubit ți-o poate lua, ca să poți respira și visa. Cu timpul, scade în greutate, dar rămâne un mister personal cum se ajunge aici. Credința înseamnă sinceritate față de tine, înainte de toate. Încercarea de recuperare a curăției voluptoase din copilărie. Renunțarea la obiceiul de a fi mereu ocupat și distras de priorități. Atenția distributivă, nu doar la semnele de circulație, ci și la ființele umane, răspândite în fața ta ca niște jaloane luminoase.  Întoarcerea la lucrurile simple nu este doar un clișeu. „Bine că e cald, încă. E așa o zi frumoasă, de toamnă, o minunăție! Dar cine să o vadă?” a mai scris prietenul meu.

Îmi amintesc că astă-vară, când m-am întors la țară, parcă ieșisem dintr-o bulă a fricii și intrasem într-una a bucuriei copilărești. O izolare în verdele curat, nevirusat. Pădurea nu ascunde sub coaja ei niciun pericol. Iarba dezinfectează. Păsările nu vestesc prăpădul. Apa curge pe unde vrea ea, fără nicio obligație a celui care-și răcorește tălpile. Poate că nu locul de muncă ar trebui părăsit, sălile de curs, ci orașul, în sine. O dezinfectare masivă de obiceiuri comode, dar nocive pe termen lung. Revenirea la gusturi și mirosuri vechi. Înțelegerea, pe viu, a elementelor primordiale. O infinitate de posibilități ascunse într-o ramă ce încadrează un peisaj rupt de lume. Șansa transcenderii și pătrunderea la nivel cosmic superior.

(Fragment din volumul-jurnal în lucru Scrisori din Tunisia)