Ziua 185

Îmi este frică de oameni, trec pe trotuarul celălalt, mă supun pericolului de a circula pe marginea șoselei, cu riscul de a fi lovită de o mașină, mă dezinfectez după o simplă atingere. Fac orice, doar să nu fiu ucisă de virus. Nu mă mai gândesc la cancer, diabet, depresii, boli autoimune, foamete, accidente aviatice, catastrofe naturale și alte pericole care pândesc. Iar virusul, în loc să țină cont de grija mea, lovește și mai puternic mințile dezechilibrate. Cum s-a ajuns la limită? De ce nu am forță cât un grăunte de muștar care m-ar face de neatins pentru virușii lumii? De ce nu am vocația iubirii supreme? Cine îmi sunt prietenii? Mai am prieteni? Perioada de la începutul lunii martie, când am crezut că va trece ca o cometă pe lângă planeta Pământ, intru în casă și-l privesc pe fereastră până dispare, s-a prelungit și continuă. În jur, oamenii mor și e clar că nu glumește. Dar încearcă cineva să-l înfrunte? Se gândește cineva cu adevărat cum să adune bobul de muștar?

Vânzătorii din piețe te tratează cu inconștiență binefăcătoare. Mi-am dat seama de ea după ce am primit mesajul unui prieten din țară: „Ne urâm între noi. Suntem panicați și înfricoșați. Ne-a pătruns în creiere și ne-a blocat. Lumea stă izolată. Mâine toate școlile trec online.” Muezinul cheamă cu vocea înaltă, iar eu mă grăbesc cu masca pe față, uneori cu fața la vedere. Trec pe lângă vânzătorii de jucării din lemn pictat, întinse pe jos, pe lângă băiatul desculț, care vinde șervețele, pe lângă cei care stropesc fructele de cactus, pe lângă bărbatul cu barbă răvășită și cămașă lungă, care vinde parfumuri lângă zidul moscheii. Trec pe lângă cei trei bărbați care beau sucul de lămâie cu o felie de chec, pe lângă cerșetorii-mumii de sub ficusul monstruos, înveliți în pături, cărora li se aduce ofrandă cafeaua și ceaiul de mentă, pe lângă băieții care vând telefoane furate, pe lângă polițiștii de la colț, pe lângă cei care păzesc sinagoga, pe lângă bătrânul arab cu mustața albă din fața magazinului de pantofi, pe lângă shaormeria, mereu plină și îmbietoare, unde lucrează patru băieți fără mască, pe lângă bărbatul care vinde fructe și, dacă nu ai bani, ți le dă pe încredere, pe lângă femeia învelită în șaluri, cerșind mâncare, pe lângă tânărul sprijinit de propria cafenea, cu șorț negru și masca sub bărbie, pe lângă fierăria în fața căruia stau pe un scaun superb chiar artizanul și băiețelul lui cu handicap. Trec pe lângă grupuri de fete și băieți gălăgioși, care se strigă de pe un trotuar pe celălalt, pe lângă negrese superbe, cu turbane portocalii sau galbene, cu fesele rotunde, pe lângă femei ascunse de hijab, în jalabiya colorate, foarte rar înveșmântate în burka, pe lângă bărbați în jebba, cu chéchia albă sau vișinie, fără mască, pe lângă domni importanți, cu cravată și geantă de piele, pe lângă funcționare pe tocuri, pe lângă mulatre voluptoase în jeanși negri, pe lângă băieți cu ochelari de soare și părul strălucind de gel, pe lângă taraba cu migdale prăjite în caramel, pe lângă zecile de chioșcuri de fruits secs, cu tarabe pline de apă, sucuri, migdale, fistic, alune, biscuiți, napolitane, bomboane și țigări. Pe lângă rotisoarele care învârt pui rumeni, pe lângă bărbații cu burțile bombate sub tricoul prea strâmt, pe lângă cafenelele ticsite, unde se fumează narghilea, pe lângă uscătoarele de prosoape, întinse în stradă în fața saloanelor de coafură, pe lângă gardienii de la supermarket, care îți iau mecanic temperatura. O lume dinamică în ritmul căreia nu se ghicește frica, ba chiar o asumare în fața morții, printr-o credință naivă, dar puternică. Dacă nu trăiești conștient, teama dispare sau se încurcă printre picioarele trecătorilor și nu ai timp să o observi.

Învățământul este cu prezență, nu știu până când, dar e bine. Purtăm măști în sala de curs, nu ne atingem și încercăm să ne răsfirăm la un scaun distanță. După ce exersăm ritualul, uităm, și începem să râdem sub mască, uneori o lăsăm câteva secunde să putem respira în voie, apoi continăm să vorbim o limbă română care transmite entuziasmul școlarului de clasa întâi, când descoperă o nouă lume ascunsă în semne. Prieteniile se leagă în fața institutului, schimbăm o vorbă în română, două în arabă și trei în franceză, apoi ne urăm noapte bună. Privirea a câștigat în intensitate sub mască. Dacă „ochii sunt oglinda sufletului” și privim doar în jos, sufletul ni se va atrofia ca un organ bolnav. Când vom îndepărta masca, vom vedea chipuri șterse, măcinate de griji.

Frica nu face diferențe, depinde cum o întâmpini. Prăbușit în fața ei, sau echipat cu prieteni cărora să le vorbești despre cum o simți cuibărită în tine, alături de oameni pe care să-i iubești cu adevărat, aproape de copii. Numirea fricii o micșorează, o scade în intensitate, o pierde. În cultura populară, diavolul este apelat cu diverse denumiri: Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia, Ucigă-l toaca. Poate că întoarcerea la credință ar fi o revalorizare a sensului vieții. Întoarcerea la ceea ce este prețios și tăinuit. Nu se vinde la hram, nici la magazine specializate, nici în lăcașele de cult. Despre care nu auzi la televizor. Crucea este povara purtată pe umeri, așezată frumos din copilărie. Să nu o pierdem niciodată. Să o dăm mai departe ca pe o moșternire importantă. Copiii o duc pe a părinților și nu rezistă marilor obstacole ce apar în drum. Un prieten sau un iubit ți-o poate lua, ca să poți respira și visa. Cu timpul, scade în greutate, dar rămâne un mister personal cum se ajunge aici. Credința înseamnă sinceritate față de tine, înainte de toate. Încercarea de recuperare a curăției voluptoase din copilărie. Renunțarea la obiceiul de a fi mereu ocupat și distras de priorități. Atenția distributivă, nu doar la semnele de circulație, ci și la ființele umane, răspândite în fața ta ca niște jaloane luminoase.  Întoarcerea la lucrurile simple nu este doar un clișeu. „Bine că e cald, încă. E așa o zi frumoasă, de toamnă, o minunăție! Dar cine să o vadă?” a mai scris prietenul meu.

Îmi amintesc că astă-vară, când m-am întors la țară, parcă ieșisem dintr-o bulă a fricii și intrasem într-una a bucuriei copilărești. O izolare în verdele curat, nevirusat. Pădurea nu ascunde sub coaja ei niciun pericol. Iarba dezinfectează. Păsările nu vestesc prăpădul. Apa curge pe unde vrea ea, fără nicio obligație a celui care-și răcorește tălpile. Poate că nu locul de muncă ar trebui părăsit, sălile de curs, ci orașul, în sine. O dezinfectare masivă de obiceiuri comode, dar nocive pe termen lung. Revenirea la gusturi și mirosuri vechi. Înțelegerea, pe viu, a elementelor primordiale. O infinitate de posibilități ascunse într-o ramă ce încadrează un peisaj rupt de lume. Șansa transcenderii și pătrunderea la nivel cosmic superior.

(Fragment din volumul-jurnal în lucru Scrisori din Tunisia)

Interviu cu scriitorul tunisian Aymen Hacen

„Educația și angajamentul politic nu trebuie să fie separate de scris“

Aymen Hacen s-a născut în Hammam‑ Sousse, Tunisia, la 24 august 1981. După cum el însuși declară, de mic a înțeles că acest an, 1981, a fost decisiv pentru țara sa, care sărbă­torea a 25-a aniversare a independenței, dar și pentru Franța, pentru că François Mitterrand a fost ales președinte al Republicii la 10 mai 1981. Împărtășește o mare afecțiune pentru limba acestei țări, iar prin studiile aprofundate în literele franceze, Franța i-a devenit a doua casă. Susține că a fost de timpuriu conștient de faptul că se află la răscrucea dintre două mari culturi cuprinse între țărmurile Mediteranei și dintre mai multe moșteniri comune ale umanității. A scris recent, la solicitarea prietenului său român Valeriu Stancu, care a împlinit 70 de ani, o scrisoare, cuplată cu o poezie nepublicată, prin care propunea să facem abstracție de hărți și de granițe.

Poet, prozator, traducător, cronicar și eseist literar, Aymen Hacen abordează toate aceste subiecte și în scrierile și traducerile sale. Printre cele mai recente volume se numără L’Art tunisien de la guerre (2014), Tunisité suivi de Chronique du sang calciné et autres polè­mes (Fédérop, 2015), care ilustrează crezul autorului că educația și angajamentul politic nu trebuie să fie separate de scris. Același angajament va fi și mai coroziv în romanul L’Im­passe (ou l’art tunisien d’aimer), Moires, 2017, prin aducerea față în față a două generații: cea a tinerilor care au făcut Revoluția din 2011 și generația conservatoare, care a subminat-o. Pro­testele împotriva șomajului și a corupției, cererile îndreptățite și continui pentru libertatea de exprimare și condițiile de trai au condus, după 23 de ani, la îndepărtarea de la putere a președintelui Zine El Abidine Ben Ali. În contextul unei economii șovăitoare, a conflictelor sociale repetate și a deselor episoade sîngeroase, tunisienii s-au împăcat cu conservatorismul societății lor. Există încă un raport inechitabil între ceea ce se dorește la proteste și în viața civică și obiceiurile secularizate în societatea modernă tunisiană.

Încă din 1956, în timpul președintelui Ha­bib Bourguiba, femeia și-a cîștigat independența, Tunisia fiind primul stat din lumea musulmană care a interzis poligamia, repudierea, căsătoriile forțate și a aprobat divorțul. Din 1959, femeile au drept de vot, iar din 1973, avortul este legalizat. Însă, paradoxal, alături de femeile emancipate (miniștri, medici, avocate, profesoare, femei de afaceri etc.) trăiește și femeia analfabetă, care luptă pentru supraviețuire, cu sărăcia și violența. Pe fondul libertății obținute în 2011, are loc o dezlănțuire de energie (exprimată, deseori, în acțiuni reprobabile) care conduce, de multe ori, la punerea în pericol a securității personale și a încălcării legilor instituite de stat.

Aveți o voce puternică în rîndul scriitorilor tunisieni angajați politic. Credeți că poezia și poeții pot schimba, în general, comportamentul uman, în special – în Tunisia, în lumea arabă sau în Maghreb? De ce ar fi poezia o armă în lupta împotriva indiferenței și intoleranței?

Nu știu unde ați citit această afirmație, care, pe mine însumi, mă înspăimîntă. Eu nu mă tem, în sensul literal al cuvîntului, și pot spune un singur lucru: sper, cu toată modestia, că vocea mea a fost destul de puternică, acolo unde ați auzit-o. Dacă este adevărat, atunci sînt poet, și chiar o voce fericită. Poezia și fericirea nu merg împreună, pentru că nu este doar imposibil, dar trebuie să știți că poeții nu caută fericirea. În ochii mei, ei caută libertatea și eu aș vrea să fiu primul, cu orice risc, care vrea să fie liberi și să caute libertatea, pentru că, așa cum spune marele poet-filozof Nietzsche, trebuie să trăiești periculos.

Dacă e să continuu, întind puțin coarda și spun așa: poezia nu înseamnă nimic, este o stare de spirit, este o luptă care, în cel mai bun caz, a devenit o poezie universală, după situație, de la presupusul Homer, care ar fi scris presupusele Iliada și Odiseea, pînă la Pablo Neruda, care el însuși a scris Chant général. Cu toate acestea, trebuie să recunoaș­tem că poezia adevărată persistă, rezistă și depășește toate limitele. Prin urmare, cred în tot ceea ce scrieți sau ați văzut despre mine în diverse videoclipuri, în direct, pe social media și, desigur, la TV. Da, cred că pot fi capabil să fac diferența. Deci, în sfîrșit, fără teamă, trebuie doar să trăiești poezie, nu ca un lux sau un titlu – urăsc asta –, ci ca motiv pentru a fi tu însuți.

Mă bucur de a fi mai mult cioranique decît coranique!

Trebuie să trăiești periculos… În 2012 v-a apărut un volum de eseuri, pornind de la Cioran, René Char, Mahmoud Dar­wich, trecînd prin Samuel Beckett, Henri Michaux, Susana Soca, Armel Guerne, Pierre Alechinsky, Pascal Quignard, Yves Leclair, Pierre-Albert Jourdan, Salah Stétié și alți clasici și moderni. Ați scris un eseu despre Cioran și tragicul în literatură, Le Gai désespoir de Cioran (Editura Miskiliani, Tunisia, 2007). Ați fost în Transilvania pe urmele lui. De unde vine interesul pentru filozoful român? Cioran avea o viziune pesimistă asupra existenței umane. V-a influențat în vreun fel scriitura sa?

Într-un text care datează din 2006, dedicat unui mare poet și traducător pe care l-am cunoscut și l-am prețuit datorită lui Cioran, Armel Guerne, scriam că l-am descoperit pe Cioran datorită lui Beckett, acum aproape șapte ani. Un scurt corpus de texte adunate într-un dicționar m-a așezat în fața unei voci pe care o consider astăzi drept una dintre cele mai consistente: „Pentru a desluși acest om diferit care este Beckett, ar trebui să ținem cont de expresia «a te ține departe», deviza tacită a fiecăruia dintre momentele sale, despre ceea ce presupune singurătate și încăpățînare subterană, despre esența unei ființe din afară, care urmărește o muncă implacabilă și fără sfîrșit“. A fost nevoie de o singură frază pentru ca minunea să se întîmple. Totuși, acest lucru nu este surprinzător, iar șansa acestei întîlniri cu Cioran a fost imediat transformată în acea necesitate de a exploata zilnic scrisul său, care s-a dovedit a fi la fel de periculoasă pe cît de mîngîietoare, atît de disperată, de veselă, chiar încîntătoare. O pînză grandioasă ajunge să fie ecranizată în fața ochilor prin texte care mă conduc de la Henri Michaux și Roger Caillois la Susana Soca, de la Benjamin Fondane la Léon Chestov, de la Maria Zambrano la Ortega y Gasset și la atîția alți poeți, scriitori și filozofi care erau fie apropiați ai lui Cioran, fie colegi de călătorii, ale căror scrieri filozoful le-a devorat febril. Și citind Cahiers am aflat numele lui Armel Guerne, datorită acestui extras dintr-o scrisoare din 28 mai 1969. Armel Guerne îi scria lui Cioran: „Omenirea contemporană a așa-numitelor națiuni civilizate, sub treizeci de ani, ignoră zîmbetul sau rîsul și nu are nici o strălucire în ochi“.

Aceste rînduri au apărut în 2012, într-un eseu pe care sper ca într-o bună zi să-l văd tradus în limba română. Se numește À l’abri dans les ruines. Poésie et philosophie en écho, și pornește de la Cioran, de la concepția sa despre literatură și gîndire, traversez weltanschauung-ul său și propun o teorie a fragmentului. Iată cum Cioran este o mină inepuizabilă și eu mă bucur de a fi mai mult cioranique decît coranique! Adică mai sceptic decît dogmatic, mai filozof decît teozof, mai poet decît romancier! Ceea ce numiți pesimism nu este cu adevărat pesimism, altfel Cioran – și atît de mulți dintre cititorii săi – s-ar fi sinucis. Cioran, ca să zic așa, mi-a salvat viața pînă de curînd, cînd lucrurile nu mergeau bine. Sin­uci­derea, care este, poate, forma acută și activă a pesimismului, ar putea fi văzută ca o soluție, dar nu, nu este, deși respect sinuciderea, nu-i respect pe sinucigași. Cei care îi jenează pe alții amenințînd că își vor încheia viața sînt lași. Sinuciderile nu spun nimic. Ele acționează ca un cod de onoare. Îi datorez lui Cioran această viziune asupra vieții, la fel de realistă, pe cît de disperată și de veselă. Cioran, pe care mi‑ar fi plăcut să-l cunosc, mi-ar fi fost un bun prieten. De fapt, unii dintre prietenii mei, regretatul eseist român Nicolae Balotă, pe care l-am cunoscut bine în Tunisia, în 2002, precum și Roland Jaccard și Gabriel Matzneff, care erau aproape de Cioran, mi-au confirmat acest lucru: Cioran știa ce este o prietenie și putea să-ți fie prieten, în pofida scepticismului său. Dar nu aceasta este nedumerirea, ceea ce contează pentru mine este că, lui Cioran, îi apăr opera, o perpetuez și o consolidez mai bine decît anumiți pseudointelectuali, din Franța și din România, care au făcut‑o doar ca sursă de venit. Ei știu disprețul cu care Cioran îi trata pe semenii lor. Voilà. Trăind în apropierea acestui bărbat, „filozof‑artist“, în cuvintele prietenului său, Jean-Noël Vernant, îmi permit astăzi, la 25 de ani de la moartea lui, să spun tare și clar ce cred, poetic, filozofic și politic. Așadar, mulțumesc Transilvaniei că mi-a luminat drumul spre Mediterana de Sud.

A fi de stînga în Tunisia, o țară arabo-musulmană, laică, modernă și republicană

Cum este percepută vocea scriitorului tunisian în Tunisia? Se scrie literatură angajată? Dumneavoastră scrieți într-o manieră mai rar întîlnită în țările europene, de exemplu. Sînteți implicat în viața politică tunisiană, vă declarați ateu și comunist. Există un pericol în acest mélange al literaturii cu angajamentul politic?

De fapt, nu se poate spune că scriitorii sau poeții tunisieni sînt decisivi pe scena publică. Au existat cîteva excepții, cu siguranță, inclusiv poetul Mohamed Sghaïer Ouled Ahmed, originar din Sidi Bouzid, considerat poetul Revoluției, care a murit prematur la 5 aprilie 2016, la vîrsta de 61 de ani. Dar nu putem spune că scriitorii, poeții sau intelectualii pot schimba lumea. Este o observație tristă, dar așa arată realitatea. Un rapper, une instagrameuse sau nu are importanță cine pot fi mai influenți, atît în sensul bun, cît și în cel rău al cuvîntului. Dar este aceeași realitate tristă, în Europa și în Occident. Showbizul a devenit adevăratul creator de opinie.

În ceea ce mă privește, eu caut să mă implic, nimic nu mă împiedică să reacționez, să comentez știri și să-mi arăt angajamentul. Dumneavoastră și altor prieteni sau interlocutori din Europa de Est vi se pare bizar să te declari comunist sau de stînga? Vă înțeleg, deoarece cunosc istoria României, dar vă pot spune că, pentru mine, comunismul și gîndirea de stînga sînt un exercițiu de gîndire, o filozofie activă și o voință practică de schimbare a realității. Este departe de a fi o dogmă, o gîndire dictată sau o politică dictatorială. Ca atare, gînditori actuali și cu adevărat substan­țiali, cum ar fi Alain Badiou, Slavoj Žižek și Noam Chomsky, pentru a-i numi pe cîțiva, afirmă acest lucru, aderența lor la curentele de stînga, în mod deschis și magistral. Prin urmare, nu este un defect. Este, în cazul Tunisiei, o țară care ar vrea să fie în același timp arabo-musulmană, laică, modernă și republicană, o formă de îndrăzneală care do­rește să distrugă paradoxurile și, prin urmare, să creeze o altfel de realitate prin gîndirea dialectică, cu adevărat periculos progresistă. Nu cumva este vorba despre magia unei poezii și a unei filozofii active puse în slujba Revoluției?

Femeia tunisiană beneficiază de drepturi reale și inalienabile

Cum au schimbat cei nouă ani de democrație scurși de la Revoluție mentalitatea în Tunisia? Care este statutul femeii – soție, mamă, muncitoare, casnică, intelectuală? Ce s-a cîștigat în acești ani în statutul femeii și ce s-a pierdut?

Întrebarea dumneavoastră este pertinentă. Cred că există o concepție greșită cu privire la două fenomene care nu se aseamănă: între legea ca Lege și obiceiuri, ca Tradiție. Explic. De cînd s-a cîștigat Independența și s‑a instaurat Statul modern, din 1956, femeia tunisiană beneficiază de drepturi reale și inalienabile, reglementate, mai întîi prin Codul de stare civilă, apoi prin Constituția din 1 iunie 1959 și, în fine, prin Revoluția din 14 ianuarie 2011, cu toate cîștigurile sau pierderile pe care le-am trăit. Pe scurt, femeia tunisiană nu are nimic de invidiat la franțuzoaică, americancă, româncă și, nu mai puțin, nu invidiază acele țări și companii, unde femeile sînt plătite mai puțin decît bărbații. Jurisprudența tunisiană instaurează principiul parității salariale prin care a fost pus la punct un sistem educativ modern, grație căruia femeia a reușit să ocupe unele dintre cele mai înalte funcții în administrație.

Următorul răspuns se referă la o chestiune de cultură ce merită explicată. Credem – sau vrem să facem oamenii să creadă – că societatea tunisiană este o societate falocratică, dar nu este cazul: femeia este cea care preia cîrma acasă, dar și în educația copiilor sau în gestionarea bugetului familiei, iar în exterior are o prezență decisivă în toate sectoarele socioeconomice. Desigur, există lacune, fraude, cazuri de violență asupra femeilor, dar acestea sînt ilegale și au cele mai grave pedepse atunci cînd ajung în Justiție. Însă femeia tunisiană este departe de a fi sub degetul mare al bărbatului care, din multe puncte de vedere, nu mai poate respira, ca să folosesc un slogan acum la modă! Glumesc, dar este un fapt.

Ceea ce am cîștigat începînd cu 14 ianuarie 2011, adică de la Revoluție, este că limbajul s-a dezlănțuit, presa a fost eliberată și, mai ales, zidul de fier a căzut, deci este imposibil de dat înapoi, de a ajunge la o situație anterioară Revoluției. Pot spune chiar că dopul sticlei de șampanie a explodat și, după cum știm, este extrem de dificil, dacă nu imposibil să închizi din nou sticla… Există, de asemenea, probleme de corupție, defecte de formă în alcătuirea Statului, avem o problemă reală constituțională, cu noul regim care este semiprezidențial. Prin urmare, rămîn multe de făcut și asta este cu atît mai bine, deoarece Tunisia rămîne un caz unic în lumea arabă.

Nu sînteți doar poet, prozator, eseist, traducător, jurnalist cultural, ci, în egală măsură, și profesor. Presupunînd că pandemia va continua și în Tunisia, cum depășiți această problemă? Dar elevii/stu­denții dumneavoastră sînt pregătiți să facă față acestei molime planetare? Ați scris ceva despre acest subiect?

Sper că acest coșmar este deja în urma noastră, știind că Tunisia a pus capăt blocajului pe 4 iunie și că, la universitate, cursurile și chiar examenele au fost reluate imediat. Sînt necesare măsuri de siguranță, cum ar fi purtarea de salopete, controlul temperaturii și distribuirea gelurilor hidroalcoolice. În general, putem spune că Tunisia a cîștigat această bătălie împotriva coronavirusului. Nu este cazul altor țări mai bogate, cu resurse mult mai mari, unde numărul îmbolnăvirilor crește. Dar nu sîntem niciodată la adăpost de pericolul unei noi pandemii. Dacă revine, este necesar să se impună iar le confinement și să se instaleze starea de urgență. Aceasta este soluția principală, alături de îngrijirile medicale oferite bolnavilor din spitale.

Da, am scris și tradus mult în perioada stării de urgență cauzată de coronavirus. Ca atare, mă refer la traducerea unui text important al marelui poet-filozof Adonis, publicat în Lettres françaises, din luna mai. Acest text trebuie tradus în limba română, deoarece pune sub semnul întrebării umanitatea noastră, slăbiciunea și limitele sale în fața unei astfel de pandemii. La fel, am scris aceste versete pentru a-l însoți pe marele poet Salah Stétié, care a fost prietenul meu, Maestrul meu, și care a murit la Paris la 19 mai 2020:

Acum, cînd mîna nu mai poate ține nimic

Decît golul care separă golul de viață

Dumnezeu va intra în scenă în cele din urmă

El, cel care

Te-a chemat în noaptea Destinului

Noaptea de douăzeci și șapte de Ramadan, noapte a Coranului

Tu, cel ce ai citit, ai tradus, ai trăit ca un poet

Tu, care ai lăudat vinul mistic și pe Mohamed

Tie, care ai iubit să trăiești, să bei,

să mănînci, să călătorești

Înăuntrul tău, pustnic discret,

Liber în credința ta, liber în visul tău de om

Niciodată prea mult, niciodată prea puțin omenesc, asta este totul

Este tot ceea ce pot spune: la revedere, Maestre!

Pentru mine, scrierea și traducerea sînt aceeași activitate

Sînteți un mijlocitor între cultura ara­bă și cea franceză. Ați tradus din arabă în franceză și invers, Poème d’attente de Bernard Noël, 2007; L’instant de ma mort de Maurice Blanchot; o versiune arabă a Mythologie de l’homme de Armel Guerne și Absent de Bagdad de Jean-Claude Pirotte; o versiune franceză a Il a tant donné, j’ai si peu reçu de poetul tunisian Mohamed Ghozzi, 2009. În 2014 ați oferit o versiune franceză a volumului Merle de la ville captive de poetul tunisian Moncef Mezghanni. În martie 2016 ați semnat o traducere pentru Jérusalem de poetul arab Adonis. În 2016 ați tradus și prezentat Une barque pour Lesbos et autres poèmes ale poetului sirian Nouri Al-Jarrah. Continuați cu poetul Adonis. Ce au în comun acești autori? Ce criterii alegeți atunci cînd faceți selec­ția pentru traducere?

Trebuie să vă spun că, pentru mine, scrierea și traducerea sînt aceeași activitate, deoarece mi se pare că mă traduc pe mine însumi cînd scriu. Cu aceeași pasiune traduc lucrările altora, ale celor care au aceleași preocupări ca mine. Toate numele pe care le-ați menționat și altele pe care le-am tradus cu ocazia întîlnirilor și a festivalurilor (în special Voix vives de Méditerranée en Méditerranée de Sète) sînt, cu siguranță, diferite, dar fac tot posibilul pentru a traduce în franceză – și a nu trăda niciodată – timbrul acestor voci. Deci, Adonis este el însuși și nu Mohamed Ghozzi, la fel cum Mezghanni, a cărui poetică este unică, este el însuși și nu Nouri al-Jarrah, a cărei lucrare este pentru mine fundamentală astăzi în Lumea arabă. Traducerea este o artă în sine, aproape o misiune. Și dacă traduc în mod natural din arabă în franceză, pe care o consider adevărata mea limbă de creație, traduc doar în arabă textele și vocile, cînd simt că e necesar. Prin urmare, este o șansă, deoarece această formă de rigoare dă adesea naștere unor perle precum poeziile lui Yves Leclair și Serge Pey, traduse în arabă.

Chiar acum, cînd vorbim, v-a apărut o nouă carte. Cine este Abdellatif Laâbi?

Da, aceasta este o biografie intelectuală, intitulată Abdellatif Laâbi. La générosité du silence, în colecția de 101 cărți publicată de Institutul Lumii Arabe din Paris, un eseu, o marcă a mea, de la biografie la poetică, de la filozofie la politică. Figura despre care vorbesc este cea a unui mare poet, jurnalist și activist marocan, Abdellatif Laâbi, cîștigător al mai multor premii, printre care Goncourt de poésie, în 2009, și Grand Prix de la francophonie, acordat de Academia Franceză, în 2011. Nu știu dacă operele lui Laâbi sînt traduse în limba română, dar dacă nu sînt, este timpul să intereseze serios cultura română, mai ales că poetul a primit Premiul internațional pentru literatura franceză „Benjamin Fondane“, de la Institutul Cultural Român din Paris, în 2011.

Ați fost invitat în 2020 la festivalul on-line Zile și Seri de Literatură Doinaș (SAD), alături de scriitori români sau din alte țări europene. Care ar putea fi mesajul unui poet tunisian pentru confrații europeni, români, în particular?

Da, dacă aș avea cu adevărat ceva de spus, ar fi la fel de ascuțit ca esența însăși a poeziei în viziunea mea: nici Tunisia nu este o țară cu adevărat africană, și nici România, o țară cu adevărat europeană. Sîntem țări care nu se circumscriu, neapărat, unui continent. Lucrurile sînt mult mai complexe și poezia este aici, în Tunisia, și acolo, în România, să ne amintească, să desființeze granițele, să distrugă ideile preconcepute. Iată, asta cred și acesta este mesajul meu, dacă îmi pot permite.

Foto autor: Ernest Puerta

Interviu realizat și traducere din limba franceză de Lia FAUR, Observator cultural, 15 octombrie 2020