Oricine ești tu, ai dreptul să visezi. Când mergi pe stradă sau când așezi capul în pernă. Când privești un tablou – un tablou e o poveste, a celui dinăuntru și a celui dinafară –  sau când deschizi o carte. Când admiri o nimfeacee sau atingi ușor cu vârful degetelor curbura unei statui. Când respiri cerneala din ziarul de dimineață ori te pierzi cu nasul în vreo carte pentru copii, la librăria din colț, ferindu-ți chipul de priviri cunoscute. Dreptul de a visa este inalienabil, este al tău cu acte în regulă, trebuie doar să știi să-l administrezi. Dacă lumina e prea puternică, închizi ochii și visezi, dacă noaptea te înconjoară, deschizi ochii și visezi. Îți pui masca din vis și privești lumea ca pe o eclipsă de soare, văzută printr-un ciob de sticlă verzuie. Ai dreptul să visezi, chiar dacă uiți și îți plângi nefericirea. E remediul, șansa de a intra în profunzimea lucrurilor pentru a le înțelege complexitatea.

”Din momentul în care un suflet este bine închis în solitudinea lui, orice impresie este punctul de pornire al unui univers. Apoi, fără îndoială, universurile sale multiple se amestecă și creează o lume complexă. Dar lumea este intensă, înainte de a fi complexă. Ea este intensă în noi. Și am simți mai bine această intensitate, această nevoie intimă de a proiecta un univers dacă ne-am supune imaginilor dinamice, imaginilor care ne dinamizează ființa. Astfel, credem că, înaintea marilor metafizici sintetice, simfonice, ar trebui să apară studii elementare în care minunarea eului și minunile lumii să fie surprinse în cea mai strânsă corelație. Filosofia ar fi atunci în chip fericit readusă la desenele ei de copil.” (Gaston Bachelard, Dreptul de a visa, Traducere din franceză de Irinel Antoniu, Editura Univers, București, 2009, p.43)

”Într-o zi, Simon Segal a vrut să-mi facă portretul. Era o zi de iarnă și eram dus pe gânduri. Mă gândeam la viața care m-a făcut – nu știu de ce! – filosof. Mă gândeam la țelurile neîmplinite, de neîmplinit. Pe scurt, Segal m-a surprins la ceas de melancolie. Am, fără îndoială, și alte stări. Aici e însă dovada vieții mele grele. Pictorul, sunt sigur, a spus în limbajul lui unul dintre adevărurile mele.

Căci, dacă privesc mai mult portretul pe care mi l-a făcut Simon Segal într-o seară de iarnă, iată că, la o distanță de o treime de secol – o, uimire! o, amintire! -, în ochii mei văd privirea tatălui meu.” (Idem, p. 208)

PLAYTIME: Ana Alexandrescu

Marea e marea, mereu îndepărtată ca spațiu și idee, cu întâmplările învăluite în aerosolii de seară, cu toate amestecurile de gusturi și mirosuri, muzici și nisip, mult nisip… Dacă ai trăit-o, senzația mării îți revine undeva la nivelul frunții și în cerul gurii, dacă nu, se strecoară mult mai jos și răvășește totul ca la simularea unui incendiu. Oricât de multă zăpadă s-ar așterne în jur, ea rămâne un elixir misterios care atrage gândul și furnică dorințe. E totul încapsulat acolo, pe stânca din golf, clipa trăită sau cea care așteaptă. Orice întoarcere înseamnă răscolirea unei memorii care poate produce ființei minuni sau ravagii.

Marea, în romanul lui Iris Murdoch, aproape umană, este spațiul unor întâmplări  incredibile pe care le trăiește un personaj exotic, monden, un actor ce combină trăsăturile unui veritabil artist. Poate că marea influențează totul, poate că e doar impresia lui, însă e cert că în preajma ei nimic nu mai este la fel, banalul este condimentat și conservat în gustul sărat al algelor ce ți se lipesc pe trup atunci când înoți gol.

”Ploaia s-a oprit și a ieșit soarele, dar peste cuprinsul mării atârnă un cer greu, de culoarea plumbului. Stâncile aurite de soare se profilează pe acest fundal mohorât. Ce paradis, n-am să mă satur niciodată de marea asta, de cerul acesta! Dac-aș putea căra un scaun și o măsuță peste stânci, în turn, aș putea sta și scrie acolo, cu priveliștea Golfului Raven în față. Trebuie să mă duc să cercetez bălțile dintre stânci, cât mai ține lumina asta intensă. Cred că spiritul de observație mi se ascute tot mai mult – ultima oară am remarcat o colonie de crabi minusculi, delicioși, ca niște boabe de strugure galbene, transparente, și o specie de peștișori cu înfățișarea feroce, bărboși, semănând cu niște coelocanți miniaturali.” (Marea, marea, Iris Murdoch, Editura Polirom, 2012, p. 122)

Foto: Ana Alexandrescu