Text apărut în Zona literară, Iași, 2014

Nu mai departe decât zilele noastre simt un viitor sumbru. Omenirea poate deveni chiar o zbatere sinistră. Nu neaparat în ochii oricui. Pentru că mentalitatea umană e foarte diversă, modurile de percepere – etajate. Nimeni nu mai stă la etajele superioare ale înțelesului. În fine, limbajul articulat care, de milenii a hrănit speranțe și speranțe, e trecut de oarece vreme la capitolul deșeuri textile din care s-ar mai țese câte ceva foarte îndepărtat de intenția primordială. Deși pentru Lia Faur, în acest talcioc de la sfârșitul istoriei, cuvintele sunt rejetabile, spre a-și îmblânzi un pic disperarea, ea mai încearcă să resuscite morfologia posibilității din deșeuri de limbaj: ”aș putea țese un covor zburător / din resturi de fraze / din puncte / din virgule și semne de întrebare” (Cuvintele ce s-au spus). Derutantă, poeta simulează tandrețuri calofile ca și cum s-ar pierde cu firea după ființe mici și diafane, ca spre exemplu lepidopterele atât de efemere și la zborul cărora puțini ar mai fi dispuși să privească. Dar să nu ne pripim, fluturii Liei Faur n-au s-o mai ducă nici ei prea mult, specia fiind pe cale de dispariție, adică bolnavă, altfel nu ne-am putea explica de ce o culegere de poeme se intitulează Poeme pentru fluturi bolnavi. Poate oare ”capătul zilei” să prefigureze acel fin du monde, anunțat încă din primele zile ale omenirii? Într-un text, primul dintre poemele pentru fluturi bolnavi, somnul cuplului imaginat este la marginea circului: ”dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ”, în sensul că ”perechea” doarme ”unul cu capul la picioarele celuilalt”, iar ”ligamentele” sunt ”cuib” de ”viermișori”. În fine, ochii unuia înghit unghiile altuia, o lume și mai nefirească decât cea care suntem, amenință să se nască. Poemul se intitulează La capătul zilei. Tentată de germinația în bios și cosmos, poeta emite ipoteza înmulțirii prin partea cornoasă a speciei, prin divinele unghii: ”e târziu să mai vorbesc despre cum în fiecare anotimp mă îndrăgosteam / și cum țâșneau din unghiile mele / ca niște șerpi cuminți și îmbietori / căi lăptoase de stele” (v de la viu). Condiția terriană pare condamnată iremediabil, văzută prin lentila unui asemenea text. Desprinderea de mineral și acvatic, în virtutea elevației într-un eter atât de înalt, imaginar și îndepărtat, obsedează acest eu liric, așa cum pe bătrânul Leonardo îl obsedau aparatele de zbor. Pierderea aripilor echivalează cu o maladie incurabilă. Imaginea poetică este memorabilă: ”și ne îmbolnăvim incurabil / ca oglinda unui lac peste care se înmulțesc algele”. Cuplul Liei Faur suportă o damnațiune acvatică: ”o dragostea mea cum ne vor crește / branhii și solzi”. În fond, carnea de pești nici nu e rea. Cu ”mâini și respirație”, ”toată talpa” care atinge podeaua, ”picioarele” care ”ating picioarele”, brațele care ”cuprind”, protagonista care ”geme ușor” și se întinde cu ”mișcări de felină”, cu toate acestea erotismul din Bărbatul anonim plutește în indeterminare: ”el e același în fiecare noapte / și eu sunt aceeași în fiecare noapte”, ”și se urcă ușor lângă mine / ca o femeie / picioarele lui îmi ating picioarele / brațele lui mă cuprind în timp ce eu gem ușor / și mă întind cu mișcări de felină / mă rostogolesc și revin…” Anonimatul fiind marcă a indeterminării, e limpede că, ”bărbatul anonim” urcă ușor ”ca o femeie”, că se preface ”că așteaptă dimineața”. Eros face parte din marea stihie. E de mirare că Lia Faur n-a scris o carte pentru gasteropode (vezi Ion Barbu), călugărițe, tarantule etc. chiar în Poem pentru pești, în care este convocat un destinatar iluzoriu care nu mai răspunde, tot fluturii sunt termenul central, dar fluturi care și-au pierdut farmecul, și grația, lăsând doar ”amprente de praf cenușiu”. Bărbatul – fantasmă se înfiripă constant ca un fluture uriaș: ”un bărbat frumos și puternic în soarele mării și viu / care înoată printre pești și alge…” (Poem estival). Indeterminarea este de-a dreptul onirică: ”mă visează în fiecare femeie”, ”îmi sărută călcâiul în vis”, ca ideea de posesiune: ”el e bărbatul meu”, trecută, iluzorie, deoarece principiul acesta viril este ceva ”uitat pe o plajă departe”. Experimentul liric are în acest plan generalitate maximă ca în jocul yin-yang: ”iar eu – femeia”. Gândul ne duce la fata din ”Versetele satanice”, ea – însăși mesager al mesagerului, deasupra căreia plutesc nori de fluturi și care, goală, este îmbrăcată în feluri de fluturi, umblând așa spre cetatea sfântă, convinsă că în fața convoiului de pelerini marea se va retrage. Din păcate, fluturii sunt doar viața ultraefemeră, din care nu se alege decât un praf colorat care se trece repede, nimeni nu știe încotro. (Descântec de femeie)             La prima vedere nu s-ar zice că eul liric al Liei Faur este cucernic, religios. Dar ce altceva este Eros decât religiozitate, stil de rugăciune, de cuminecare întru coincidentia oppositorum. Adresările sunt peste tot: ”tu ești bărbatul…” (Înainte de sfârșit). Contextualizarea poetică a Liei Faur este în proximitatea atitudinii amazoanelor. După ce pe pieptul lui cresc iriși păscuți de cai ”albi și negri”, ”tu ești bărbatul”, mai și plutește în indeterminare sexuală, în metamorfoză: ”te văd plutind ca pe Ofelia / acoperit cu plante” (Delir). Lumea interferentă lasă loc de heracleitizare, de filosofare: ”e vară iar / dar niciodată aceeași” (Alt poem); ”sensul este în numele meu și-al tău /  rostite-mpreună” (Delir). Ca într-o piesă de muzică, muzică de cameră, spațiu și obiecte sunt erotizate de o impersonalitate stranie, care obsedează între dorință, amuzament și mirare felină: ”un bărbat”. Adorabilul spectru din encefal este dealtfel jucăuș: ”el se joacă în fiecare zi cu coastele mele /… / el se joacă în fiecare seară cu sfârcurile mele” (Poemul lămpii cu abajur). Narcisismul bine controlat al poemului ezită între femeie și feminitatea ”lămpii cu abajur”, cele două având ”o relație specială”, în cadrul căreia celei dintâi, șira spinării i ”se înconvoaie ușor”. În contraparte, femeia, cu toate ale ei, ”piele”, ”păr”, ”miros”, ”gust”, ”coapse”, trezește frenetice tentații de rumegare, ”centimetru cu centimetru” (Descântec de bărbat). Antropofagie, sfârșit de lume, prăbușire în abstract. Cam asta ar fi, cel puțin pe moment, gustul umanității, aproape estetic, între atâtea obișnuințe politice, economice, culturale (subculturale), absolut inestetice. Condimentul este carnea umană: ”după aceea am simțit în gură gustul cărnii tale” (Sentiment gustativ). Trei feluri de carne mai excită lumea, alea care au cam excitat-o dintotdeauna: 1. Carne de femeie; 2. Carne de bărbat; 3. Carne de carne. Alternativa acestor combustiuni e prospețimea amintirii. Viața, de la o vreme, devine set de amintiri, dintre care puține sunt plăcute: ”se întunecase la Sinaia / și doar călugării mai iubeau” (La Sinaia) Poezia Liei Faur este succesiune de stări înregistrate de un intelect pasionat, animat de gesturi gnoseologice, agitate, neliniștite, deconcertate când constată pierderea de candoare într-un flux de reflexii amare. Pesemne de aceea poemele cu fluturi / oameni bolnavi se termină tot cu o stare metonimică la un moment dat: ”deodată două mâini care nu se mai recunosc / încep să-și scrie povești”. Detalii exterioare sunt un amuzant substitut de adevăr, de, hélas, realitate cotidiană: ”apa se scurge în baie”, ”peretele umed”, ”copilul vecinilor”, ”un șofer obosit”, ”rama ferestrei”, ”trecătorii”, ”dimineața luminată la răsărit / seara luminată la apus”. Pe partea cealaltă a imaginii e pastelul nocturn al solitudinii insomniace: ”… un zgomot infernal / după miezul nopții / mașini flori insecte uriașe / … / ape tulburi / trenuri de mare viteză / … / în timp ce tu te desprinzi încet / și asculți / alții dorm înecați în vise” (După miezul nopții). La ce bun ”mugurii sânilor”, când și dumnealor poate tot fluturi sunt, iar viața începe să conjuge verbele la forme de trecut: ”fusesem o femeie frumoasă până într-o zi” (O femeie). Dansul nud al ielelor e provocator și misterios ca adevărul, ideea peste care cugetarea, în rătăcirea ei, a tot pus veșminte de concepte funeste, iar hainele sunt o erezie, de unde și idealul antichității grecești, unde atleții se produceau în nuditate perfectă – la alergări, sugerând ritualul armoniei fizice și morale, prezent înainte de toate zeilor. Vom avea adevărul despre prototipul Lia Faur doar văzând-o dezbrăcată: ”uneori aș vrea să umblu dezbrăcată în văzul lumii / și să dau foc hainelor / precum unui eretic în piața publică” (Protest). Așa că, adio poșete, pantofi, curele, mănuși, șosete, ciorapi, sutiene, rochii, chiloți, inele, mărgele, cercei, brățări. Lumea se reduce la cam atât: ”oamenii plâng”, ”oamenii fac dragoste”, ”oamenii se sărută”, ”oamenii își spun cuvinte în care se îmbracă”. Un gen de cele patru operațiuni. Nici nu-ți vine să mai crezi că unii scriau ”Critica rațiunii pure” sau ”Capitalul”.   *Lia Faur, Poeme pentru fluturi bolnavi, Brumar, Timișoara, 2013