Interviu cu Khalid AL-MAALY, traducătorul lui Celan în limba arabă

16-12-2022Nr. 1139 Observator Cultural

Traducerea în limba arabă a unor scriitori care aparțin culturii române reprezintă o noutate pentru un român care descoperă în vitrina unei librării din Tunis sau Bagdad pozele lui Emil Cioran, Panait Istrati sau Paul Celan. E un moment absolut de mîndrie literar-națională, urmată imediat de întrebarea cîți dintre cititori cunosc detalii ale locului unde s-au născut acești oameni sau limba în care au scris primele lor texte. Cîți știu că Celan s-a întîlnit cu Cioran în refugiul său parizian și că, mai mult ca sigur, au conversat în limba română? Necesitatea literaturii transgresează culturi și concepții, descifrînd coduri întemeiate pe convenții și idiosincrazii. Prin intermediul traducerii, publicul ambelor culturi iese cîștigător, nota de originalitate a unui autor devenind mai evidentă, iar granițele mentalitare, mai ușor de traversat.

Khalid Al-Maaly este poet, traducător și editor. S-a născut în 1956 în deșertul de lîngă al-Samawa, Irak. A publicat prima sa colecție de poezie, To Who Do I Declar My Notebook, în 1978. A părăsit Irakul în 1979, trăind mai întîi în Liban, apoi la Paris, înainte de a se stabili la Berlin, în 1980. A înființat Editura al-Jamal, în 1983, care mai tîrziu s-a mutat la Beirut, unde locuiește acum Al-Maaly. A publicat revista literară Faradis (1990-1993) și a fondat și editat periodicul `Uyun (1995-). Printre lucrările sale se numără Words Practicing Noise (1982), Midnight Desert (1995), care a fost tradus și publicat în Austria în 1990, Elegy for a Throat (1987, în germană 1992), Eyes That Thought of Us (1990), The Apathetic՚s Notebooks (1992), War Diary and Other Writings (1993), An Imagination of Reed (1994), Alighting on the Shore (1997), Return to the Desert (1999), The Cameleer՚s Song (2002), Residing in Open Air (2006), Jum`a Returns to His Homeland (2007). A tradus și publicat în arabă texte din opera lui Gottfried Benn, Paul Celan și Hans Magnus Enzenberger. Traducerile sale din arabă în germană includ lucrări de Badr Shakir al-Sayyab, Mahmoud Darwish, Sargon Boulus, Unsi al-Hajj, Abdilwahab al-Bayyati, Saadi Youssef, precum și antologii de poezie palestiniană și irakiană. Printre lucrările sale în limba germană se numără Die arabische Welt Zwischen Tradition und Moderne (2004) și a fost coautor, împreună cu Mona Naggar, la Lexicon Arabischer Autoren.

Al-Maaly a cîștigat numeroase granturi și premii, inclusiv Grantul „Heinrich Boll“ pentru scriitori imigranți (1986), Premiul „Rolf Dieter Brinkmann“ pentru arte (1988) și Premiul Al-Shariqa pentru cel mai bun editor (1996). Scrie regulat la mai multe ziare arabe și germane. Lucrările sale au fost traduse în germană, franceză, italiană, engleză, ebraică, persană, portugheză și spaniolă.

Sînteți scriitor, traducător și editor cunoscut. V-ați născut în Irak, trăiți în Germania și Liban, călătoriți mereu între țările arabe și cele europene. Cum l-ați descoperit pe poetul Paul Celan (Paul Peisah Antschel)?

În primii mei ani de rezidență în orașul Köln, la începutul anilor 1980, aveam obiceiul să rămîn multă vreme în biblioteca universitară. Căutînd operele poetului și diplomatului francez Paul Claudel, mi-a căzut privirea pe numele Paul Celan, doar din cauza ordinei alfabetice a fișelor. Nu aveam nici o idee cine este acest scriitor. Am aflat mai tîrziu, bineînțeles, că unele dintre poemele sale fuseseră traduse în limba arabă, însă într-o traducere slabă, care nu mă interesa. Între timp, am întîlnit oameni interesați de poezia lui Paul Celan, care au încercat să-l traducă prin a doua limbă, cea germană.

Ce ați tradus exact din opera scriitorului român?

Am tradus o mare parte din poezia și proza lui, chiar și unele dintre scrisorile sale către Ingeborg Bachmann, în jur de 600 de pagini. Am publicat peste 300 de pagini, o selecție de poezie, discursul ținut cu ocazia Premiului pentru Literatură acordat de orașul Bremen, Frankfurt, Entretien dans la montagne, Scrisoarea lui către Martin Heidegger. Am tradus multe texte, la unele încă mai lucrez, adaug pagini, tot ce apare, inclusiv scrisorile lui, care au fost publicate pe scară largă în ultima vreme.

Cît de dificil este să traduci Celan în arabă, avînd în vedere procesul de deconstrucție al limbii germane, urmînd întrebarea esențială pe care și-o pune scriitorul: Cum mai poate fi purificat limbajul, după ce a participat la oroare?

Paul Celan este un poet foarte dificil de tradus pentru că este un poet creativ. A-l traduce pe Celan este un exercițiu continuu, pe cît de ușor i se pare traducătorului, ascunde multiple semnificații și semne care nu pot fi verificate, nici măcar după consultarea miilor de pagini pe care i le-au dedicat cercetătorii. Poeziile sale, la fel ca viața și povestea lui, sînt bogate în evenimente și dau indicații care devin mai clare cu fiecare lectură sau cu fiecare încercare de a corecta din nou traducerea. Dar ceea ce găsesc surprinzător este că pare mai aproape de imaginația mea orientală. Am citit o mulțime de lucrări din Rilke, Hölderlin, poezie rusă și franceză. Poate că toate acestea m-au ajutat să înțeleg. Dar întrebarea rămîne, oare chiar am înțeles? Este destinul lui, poate că și al meu să traversăm țări, limbi și destine.

Cum a fost primită traducerea de către publicul arabofon?

În ultimul timp a existat un public special pentru Paul Celan, dar există și un public opus. Nu pot uita cum am primit un torent de jigniri de la un cititor pentru că publicasem textul Entretien dans la montagne într-o revistă pe care o editam, înainte de publicarea lui în volum. Pur și simplu pentru că autorul textului era evreu. În afară de asta, există un mare interes pentru poezia și traducerea lui. Din păcate, majoritatea traducerilor au fost făcute de pasionați ai poeziei și biografiei sale, fiind caracterizate prin know-how lingvistic, fără a cunoaște însă mecanismul fin al traducerii.

V-a inspirat Paul Celan în ceea ce ați scris, după ce l-ați descoperit? După ce ați început să-l traduceți?

Sigur! Viața noastră poetică și destinele noastre sînt compuse dintr-un set de influențe fundamentale. Paul Celan a fost o necesitate, cel mai important scriitor pe care trebuia să-l cunosc. Astfel de întîlniri sînt stații în care ne oprim mai puțin sau mai mult, dar care ne împing să mergem înainte, la unele ne întoarcem cîteodată, sau nu ne mai întoarcem, iar pe altele le vedem într-un mod nou, doar privind înapoi. Charles Baudelaire, Paul Celan de exemplu, sînt astfel de repere, am, însă, o mulțime și din lumea arabă.

După cum putem citi în biografia dumneavoastră, sînteți un călător al lumii, dar ați ales să locuiți la Berlin, în Germania. Ce v-a atras la acest spațiu?

Sînt doar un călător al lumii în sens poetic. Destinele crude m-au obligat să fac aceste călătorii. Eram sărac și flămînd și am încercat să-mi cîștig pîinea cu cinste. Am reușit? Nu știu. Un fugar caută siguranță ca păsările care încearcă să-și construiască cuiburile în copaci. Poate că nimic nu m-a atras în afară de acest sentiment de siguranță. Am fost aruncat în furtună.

Ați călătorit în aceleași locuri ca Paul Celan: Austria, Franța, Germania. V-ați gîndit să mergeți pe urmele sale în orașul natal: Cernăuți, Bucovina?

În 1978, am fost la Paris și la Tours. În Tours mă gîndeam doar la Balzac la acea vreme, fără a-l cunoaște încă. Pe atunci aveam un interes fundamental pentru suprarealiști și, de asemenea, pentru exilul parizian al lui Cioran ori Ionesco. Am fost des la Viena, dar nu am avut șansa să vizitez România sau Ucraina, unde s-a născut, a crescut și s-a format în primii săi ani Paul Celan. Desigur, mi-aș dori mult să ajung acolo. Poate că o să am noroc, cine știe?

Interviu realizat de Lia FAUR

Traducerea din arabă în franceză a fost realizată de drd. Haifa Kramti

Traducerea din franceză în română a fost realizată de Lia Faur

 Sorin a fost printre primii morți la Timișoara. Împușcat în cap, în timp ce flutura drapelul găurit și cânta Deșteaptă-te, române. L-a adus taică-su într-o zi la țară, în cabina unui camion. Era mai mare decât mine cu trei ani. Avea părul creț și lung. Un băiat subțire, cu o privire neliniștită. Ne-am mai văzut o dată, apoi eu am fugit, și în 89 am aflat că a fost printre primii uciși. Ieșise de la serviciu și se îndrepta cu prietena lui spre Piața Operei. Se țineau de mână. Era cald ca într-o zi de toamnă. La jumătatea drumului s-au despărțit pentru că avea treabă împreună cu băieții de la Solventul și era mai bine ca ea să meargă acasă. Petrecuseră noaptea împreună. Aveau pieptul plin. Încă mai pășea amețit cu gândul la căldura care l-a învăluit toată ziua, pe care a trebuit să o părăsească dimineață și să meargă la serviciu. S-a împletit cu mila pentru iubita colegului împușcat cu o zi înainte. Se vorbea că au căzut douăzeci de oameni. Cu fiecare oră ce se apropia de sfârșitul programului, pe dinăuntru creștea ceva nelămurit. Un fel de curaj dat de ură. El nu urâse pe nimeni, niciodată. Maică-sa spunea la toți ce băiat bun este și uneori chiar îl enerva asta. Molâu. Ce nu a suportat niciodată. Era îngrijorat de fratele lui, militar. Oamenii fierbeau, dar erau amenințați cu desfacerea contractului de muncă și închisoare dacă absentează de la serviciu în acele zile. Cei mai în vârstă se conformau, aveau familii, responsabilități, dar cei tineri erau ca un arc. Abia așteptau să încheie și să iasă în stradă. În Piața Sfânta Maria, Sorin s-a întâlnit cu un văr de-al nostru care a încercat să-l abată din drum. Și-a sărutat prietena și a luat-o în direcția Pieții, cu alți tineri. Avea aceeași privire neliniștită, iar din buzunar îi ieșea un capăt de drapel. Se îmbrăcase frumos. Cu pantaloni maro, ciorapi maro, pantofi sport. Își luase o bluză neagră cu linii albe în zig-zag, la modă. Și o geacă de piele maro. Furase steagul de la poarta din spate a fabricii și îi decupase stema repede, cu o foarfecă. Îi cam tremuraseră mâinile pentru că el nu atinsese steagul niciodată așa ca acum. La școala primară din Tomești, drapelul era mereu prea sus ca să poată fi atins. Nu a simțit niciodată că ar vrea să-l atingă, nici chiar în armată când imbecilul ăla de Stoica îi amenința pe pufani că vor trebui să-l curețe cu limba, dacă lasă bățul să atingă pământul. Era primul gest patriotic pe care-l făcea de bunăvoie. Se vor duce toți la Catedrală că acolo nimeni nu se va atinge de ei. Dumnezeu îi va apăra, dacă există. E momentul să-i apere. Nici nu și-a dat seama cum a atins un ciob căzut din vitrina unui magazin. L-a tăiat bine, că a început să-i iasă sângele prin ciorapul crem. Oare ce să însemne asta, că ar fi mai bine să nu meargă, cum i-a spus vărul Eugen? Dar vărul se pensionase din miliție, era și normal să nu vrea să participe. Cine ar avea curaj să tragă în atâta lume, azi sunt mai mulți decât ieri. În jurul Catedralei se adunaseră vreo două mii de persoane, cum a povestit Doinița, mai târziu. Sorin a urcat treptele și a scos steagul, fluturându-l. Dacă până atunci mulțimea scanda lozinci cu „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatura!”, „Libertate!”, când a văzut steagul găurit a început un murmur și oamenii au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”. Sorin cânta frenetic, flutura steagul, iar fericirea din noaptea trecută se amesteca în cea de acum. Începea o nouă lume, știa sigur asta. Ce înalt se simțea deodată. Ce frumoși sunt oamenii ăștia pe care părea că îi vede prima dată, chiar dacă alături erau colegi de-ai lui sau cunoscuți. Cineva țipă, încep alte strigăte și mulțimea năvălește pe trepte, încercând să intre în biserică. Sorin se lasă jos. Simte o căldură în cap, în partea stângă. Nu se mai poate ridica. Cad și alți tineri pe lângă el. Cineva încearcă să-l tragă înăuntru. Are brațe slabe, este o fată. O mai ajută câțiva oameni și îl culcă pe covor, în pronaos. Ca prin vis aude frânturi dintr-o predică. Un preot bătrân slujea înaintea altarului ca și cum nu ar ști ce se întâmplă în spatele său. Pe trepte, oamenii s-au ridicat și au aprins lumânări. Focul a încetat. Fata cu brațele subțiri i-a aprins o lumânare și lui Sorin. Sub cap i se adunase sângele ca o pernă înroșită. S-a stins repede.

Apucase să fluture steagul de mai multe ori, apucase să le dea oamenilor curaj. Să le amintească. Fata i-a luat buletinul și i-a căutat părinții. A sunat la postul telefonic din sat. Fiul lor a murit în brațele ei. S-a dus apoi la căminul băieților de la uzină și le-a povestit cum i-a tras trupul în Catedrală. Cum sângera, cum glonțul lăsase doar o gaură mică deasupra arcadei. Dar trupul lui dispăruse. Când au venit părinții, Sorin era de negăsit. Circulau vești contradictorii, ba că l-au dus la București cu ceilalți morți și i-au incinerat, ba că este într-o groapă comună. Sorin scăpase de foc. El și alți tineri fuseseră uitați în congelatoare în noaptea aceea fierbinte.

I-au găsit o lună mai târziu pe toți aliniați într-o groapă, săpată cu buldozeul, în care au încăput nouă sicrie, cu numere de cod prinse de braț cu leocoplast. Pierduseră numele lor de botez. Sicriele au fost deschise unul câte unul de un lucrător de la pompe funebre. Primul era de lemn, celelalte, de carton. Părinții înghesuiți pe marginea gropii așteptau într-un murmur surd să-și descopere copiii. Se aflase că în lotul celor nouă sunt doar bărbați până în treizeci de ani. Mirosea greu a trupuri intrate în putrefacție. Nu toți morții aveau vizitatori. Primul nu avea pe nimeni. Doar un număr lipit de haină, cu ziua și ora la care a fost adus în spital. Se auzea câte un vaiet de mamă. La al doilea, părinții au sărit și l-au îmbrățișat, așa vânăt și urât mirositor. Mamă-sa l-a sărutat și a început să-i încălzească mâinile, suflând peste el cu toată puterea. Bărbații au izbucnit într-un plâns fără zgomot. A urmat al treilea sicriu. Lumea s-a oprit din plâns ca la comandă. O fată în pielea goală, răvășită, cu numărul 6/1063. Doina sau Dorina sau așa ceva. Cineva o recunoaște, este studenta de pe treptele Catedralei, cea care a venit și la căminul de nefamiliști să anunțe moartea lui Sorin. Avea chipul tumefiat. Următorul împușcat are răni bandajate. Cineva încercase să-l salveze, dar a tăcut și l-a dosit la morgă. Leucoplastul era plin de sânge închegat. Numele dispăruse așa cum și chipul i se putea ghici cu greu. Un bărbat s-a apropiat de sicriu și a luat mâna mortului. Era cimentată și galbenă, cu unghiile învinețite, nu mai semăna a mână de om. Poate bărbatul ar fi vrut să-și descopere trăsăturile în acest tănăr mort. Poate își amintea mâna de copil a fiului. Poate nu știuse cu ce a fost îmbrăcat în ziua aceea. Poate nu-l văzuse de multă vreme. Urmează un alt bărbat cu abdomenul bandajat, dar plin de sânge. Fusese împușcat în burtă. Pe sicriu, un nume maghiar, scris cu cretă albă. Ca la semnal, lumea s-a repezit în groapă. Urmează o altă femeie, dezbrăcată pe jumătate, la fel de maltratată ca și cealaltă. I-a curs mult sânge pe gură și poartă numărul 3/1068 (4). Dumnezeu știe logica acestor numere. Poate, nici el. Dar, se pare că a lipsit în ziua aceea de la fața locului. Oamenii nu mai au răbdare, deschiderea sicrielor nu se face ușor. Lucrătorul este asudat, și-a aruncat haina și a rămas într-o bluză cu linii în zig-zag, la modă. Tatăl lui Sorin tresare. Maică-sa dă drumul unui țipăt. În al șaptelea sicriu este tot un bărbat. Sar în groapă mai mulți să-l identifice. Morții nu au fost îngropați cu grijă, acesta este întors pe o parte. Penultimul sicriu nu se deschide. Cineva merge după o rangă. În ultimul sicriu e un bărbat care fusese în oraș cu soția în ziua de șaptesprezece. Au ajuns coloana demonstranților, iar când s-a deschis focul s-au pierdut unul de celălalt. Femeia s-a întors acasă, el, nu. Începe să-i spună pe nume și să-l scuture, dar mortul e greu ca pământul. Femeia urlă numele copiilor.

Puțin mai la dreapta este un alt mormânt deschis, cu o cruce de lemn proaspăt.Tatăl lui Sorin ajută la deschiderea sicriului. Maică-sa cade în genunchi. Un coleg de-al băiatului o ține de braț. Se trage mai aproape de sicriu. E el, tânărul frumos cu părul creț. A fost îngropat înghețat și de aceea trăsăturile lui nu sunt mult schimbate. Pământul l-a păstrat pentru întâlnirea cu părinții. Țipetele s-au mai potolit, se auzeau doar scâncete ca atunci când nu mai ai glas. Maică-sa îl ceartă ușor. De ce nu a stat acasă. De ce s-a dus să moară. Taică-su nu spune niciun cuvânt. Nu-l mai văzuse de o lună. Divorțaseră și el plecase de acasă. Copilul, mai liniștit ca oricând, stătea înaintea lor cu fața senină și o gaură mică deasupra arcadei stângi. Pe acolo intrase glonțul care îi spulberase gândurile și îi împrăștiase creierul pe zidul Catedralei.

Interviu cu Adam FATHI, traducătorul lui Cioran în limba arabă

Adam Fathi s-a născut în 1957, în Tunisia. Este poet și traducător tunisian, autor a peste 20 de volume, dintre care: Sept lunes pour la gardienne de la tour (1982), Le souffleur de verre aveugle (2011) și Écrire d’un pays dans la gueule du loup (2021).

Tradus în mai multe limbi (franceză, engleză și spaniolă), este deseori invitat să își citească textele la mai multe festivaluri literare și tîrguri de carte (Egipt, Franța, Japonia, Maroc, India, Costa Rica etc.)

Textier, textele sale au fost cîntate de cei mai mari artiști tunisieni și arabi pentru a numi doar cîțiva: Cheikh Imam și Hamza Nemra (Egipt), Lotfi Bouchnak și La troupe de Gabes (Tunisia), Karima Sakli (Maroc), Khaled (Algeria) și Marcel Khalife (Liban).

Din  opera lui Emil Cioran a tradus în limba arabă: Silogismele amărăciunii, Despre neajunsul de a te fi născut, Istorie și utopie, Exerciții de admirație, Mărturisiri și anateme, Tratat de descompunere, Căderea în timp, Caiete (în curs de publicare). A tradus, de asemenea, din Charles Baudelaire, Roland Barthes, Naim Kattan, Gilbert Sinoué, Naïm Kattan.

Este cîștigător al mai multor premii naționale și internaționale, inclusiv Premiul Abul Kacim Chabbi pentru ciclul de poeme Sticlarul orb, în 2012, și Premiul Sargon Poulus, dedicat poeziei și traducerii, în 2019.

Interviul pe care l-am realizat în Tunisia se referă la traducerea lui Emil Cioran în limba arabă și la impactul acestui scriitor asupra cititorilor. Scrierile lui Cioran au devenit și o cale prin care vorbitorii de limbă arabă din Tunisia se raportează la lumea politică și la realitățile pe care le trăiesc.

Cînd l-ați descoperit pe Cioran pentru prima dată?

L-am cunoscut întîmplător pe Cioran, prin lecturile mele, la sfîrșitul anilor 1980. Făceam parte din tineretul tunisian militant, din ce în ce mai supărat, pe care președintele Habib Bourguiba și, mai apoi, celălalt președinte, Ben Ali, îl pierduseră iremediabil. Ne sufocam sub despotism și corupție. Am început prin „disprețuirea bătrînilor“, adică nu numai a conducătorilor noștri, ci, așa cum spunea Cioran însuși, „a tuturor celor care aveau peste 30 de ani“. Apoi am ajuns, la rîndul nostru, de 30 de ani, și am învățat, de la Cioran, că „bătrînețea“ nu era o chestiune de vîrstă și că „tineretul“ nu era soluția. Nu mai doream să fim dezamăgiți de fanatismul din toate părțile. Nu mai doream să fim „păcăliți“ de șarlatani și de „falși profeți“. De aici insistența noastră de a ne lărgi orizontul prin lecturi. Printre acestea au fost cîteva nume românești grozave. Gustasem dadaismul lui Tzara. Am descoperit o altă lectură a „sacrului“ datorită lui Mircea Eliade. Ne-am apropiat de „absurdul“ lui Eugène Ionesco prin piesele Cîntăreața cheală, Lecția, Scaunele, Rinocerii etc. L-am descoperit pe  Cioran și datorită textelor scurte și disparate. În jurul anului 1999 am avut ocazia să văd o emisiune de televiziune, „Un siècle d’écrivains“, dedicată acestuia. A fost o emisiune foarte frumoasă. Era acolo întregul Cioran. Farmecul coroziv. Umorul tragic. Îndoiala revigorantă. Semnifica­ția aforismului. Îmi amintesc anumite fraze pînă în ziua de azi. „Singura funcție a scrisului este răzbunarea fără riscuri.“ „După Shakes­peare ar fi trebuit să nu mai scriem piese de teatru.“  A lăsat ideile să izbucnească prin rîs. De atunci a devenit unul dintre scriitorii mei preferați. Nu ca model, ci ca antimodel. Cioran ne-a inspirat să ne eliberăm și să fim diferiți. A intrat în Panteonul meu privat, deschis scriitorilor subversivi și tulburători, „decăzuți din toate“. Singurii care contează.

V-a nemulțumit doar să-l citiți pe Cioran în limba franceză? Ați vrut să-l traduceți?

Cred că, la un moment dat, am fost într‑adevăr „pregătit“ pentru a trece de la lectură la traducere. Traducerea este un loc de întîlnire unde ambele părți trebuie să se apropie și să se cunoască. Este o chestiune de „sincronizare“, care permite limbii de contact să atingă ADN-ul limbii de receptare. Edgar Allan Poe a fost tradus în franceză de mai multe ori, dar, pînă la Baudelaire, Poe nu a devenit „realmente francez“. Poate că Cioran aștepta momentul să devină „realmente arab“ prin opera sa și nu doar prin cîteva texte. Sînt bucuros că am putut realiza acest lucru. Și, fără îndoială, traducerea lui nu ar fi putut apărea fără prezența unui editor „nebun“, în sensul pozitiv al termenului, cum este Khaled Al-Ma’ali. L-am tradus pe Emil Cioran în limba arabă. Am făcut-o din plăcere și convingere, dar, în același timp, avînd conștiința unei necesități.

Există ceva canibal în lectură și ceva biologic în traducere

Sînteți cunoscut în mod special ca poet. Cum s-a manifestat interesul dumneavoastră pentru traducere?

La sfîrșitul anilor 1990 am devenit interesat de rolul de „intermediar“. Mă gîndeam la mine ca la un „bibliovor“ chiar înainte de a fi poet sau scriitor. Nu am fost preocupat de traducere. Apoi, treptat, am simțit că totul este traducere. Chiar și poezia. Traducerea m-a cucerit. Mai ales că, în calitate de „cititor“, am avut impresia că asimilez cu adevărat un text „străin“, asociind lectura lui cu limba de origine prin citirea lui în limba mea maternă. Citirea unui text într-o limbă care nu este a mea este ca mestecarea cu dinții altuia. Acest lucru îmi amintește de un articol unde comparam traducerea cu „arta de a mînca“. Există ceva canibal în lectură și ceva biologic în traducere. De fapt, mîncăm textele. Traduc un text pentru a-l gusta mai bine, pentru a-l mînca mai bine și a-l mesteca cu dinții mei. Cioran a crezut-o mereu pe Simone Weil cînd făcea comparație între a schimba limba cu a schimba religia. A vorbit despre această problemă în emisiunea pe care v-am amintit-o, „Un siècle d’écrivains“, mergînd pînă acolo încît să spună că, dacă un scriitor străin dorea să învețe franceza, trebuia să-și lase deoparte „limba maternă“ și chiar religia. Or, pentru Cioran, cei care îi spuneau, uneori, că „soția lor“ dorea să vorbească limba altuia nu puteau avea decît un singur răspuns și un singur remediu: divorțul – pentru că e o abandonare atît a limbii originare, cît și a religiei.

Fără a merge atît de departe, putem spune că dacă cineva vrea să citească un text „străin“, are nevoie de același lucru, dar invers. Este nevoia de a aparține limbii textului, de „a traduce“ acest text în limba lectorului, pentru ca el să-l poată citi în „limba sa maternă“. Prin acest tip de traducere, un text trece prin „biologic“ către „cultural“.

Este complicat să-l traduci pe Emil Cioran în limba arabă? Există dificultăți specifice în traducerea sa în această limbă?

Răspunsul este afirmativ pentru ambele întrebări. Și asta face ca traducerea lui Cioran să fie atrăgătoare. Printre aceste complicații și dificultăți există unele care sînt legate de operele sale, de realitatea publicării și a traducerii în țările arabe și de particularitățile socio-culturale ale limbii arabe în sine. Te plimbi prin textele lui Cioran ca și cum ai merge prin cîmpuri minate. Ce se întîmplă atunci cînd aceste texte sînt traduse într-o limbă arabă capabilă să primească totul, dar care este înconjurată de un arsenal de interdicții politice, sociale și culturale? Pe de altă parte, traducerea unor astfel de opere ar respira un aer proaspăt în toate limbile spre care sînt transmise și ar permite acestor mine „pozitive“ să își desfășoare activitatea în venele și arterele culturii gazdă.

Numai editorul „obsedat“ și „vizionar“, așa cum l-am avut eu pe Khaled Al-Ma’ali, va accepta traducerile unor astfel de lucrări. Acest tip de editor este, după cum știți, foarte rar. Ca să nu mai vorbim de „traducătorul“ capabil să se implice într-o astfel de lucrare „evazivă“ și „provocatoare“, în același timp. Fiecare carte a lui Cioran este o provocare a scriitorului față de traducător, mai ales în limba arabă, spunînd, parcă, „traduce-mă, dacă poți“! Totuși, această caracteristică nu aparține limbii arabe în sine, care, de-a lungul secolelor a produs capodopere ale erotismului, filozofiei și politicii. Trebuie doar să te apleci pentru a găsi comori inepuizabile de frumusețe și deschidere. Astăzi, scriitorul anilor 2000 profită de libertatea de exprimare față de „colegii clasicizați“. Și rămîne la latitudinea traducătorului să facă de fiecare dată un fel de „miracol“ pentru a așeza texte, precum cele ale lui Cioran, în noul context, fără a-și pierde actualitatea. Acesta este motivul pentru care traducerea lui Cioran și a altor scriitori de talia lui nu ar trebui să să se integreze în „munca obișnuită“, făcută în grabă. Tra­ducătorul lui Cioran trebuie să fie un scriitor, să păstreze în fiecare text impactul său distinct, tocmai pentru că a fost scris nu din dorința de a face față cititorului, ci mai degrabă din dorința de a-l expune pe cititor și de a-l duce spre limitele sale interioare și exterioare.

Cioran este un antierou al lucidității

Mi-ați spus mai devreme că îl traduceți pe Cioran ca și cum ați răspunde la o urgență. De ce? De unde a venit această urgență?

În primul rînd, este o chestiune de istorie. În al doilea rînd, este o chestiune de sensibilitate. Ceea ce am trăit, aici, în Tunisia, între anii 1990 și 2000, în ciuda decalajului istoric și geografic, semăna (într-un anume fel și într-un mod specific) cu ceea ce a trăit Cioran în anii 1930, cînd a parcurs, plin de frămîntări, o criză identitară, visînd la o Românie grandioasă, ajungînd să simpatizeze cu Garda de Fier; cred că și-a revenit repede din acest episod cu Garda de Fier. A devenit „scriitorul-gînditor-decodor“ al tuturor abuzurilor și înșelătoriilor, îndoindu-se de tot. Din moment ce și-a pierdut primul paradis, părăsind Rășinariul, de lîngă Sibiu, întreaga sa viață era doar o continuare a „paradisului pierdut“. N-a făcut decît să cadă, pînă cînd s-a „contopit în timp“. Toată munca lui Cioran vine de acolo. El și-a dedicat cărțile unui fel de rezistență la toate mistificările, ca aparente idealuri. A reușit să-și redeseneze românitatea, scriind și locuind în limba română. Citind, ne confruntam cu propriile iluzii. Am putea demistifica noii și vechii „monștri“. Am putea arunca rîsul nostru sardonic în fața despoților, falșilor revoluționari și pseudosalvatori, arătînd că toți sînt absolvenți ai „școlii de tiranie“. Avem nevoie de cineva ca Cioran pentru a reuși acolo unde ratăm, de obicei. Este un antierou al lucidității. Și acest „antieroism“ îl face un scriitor a cărui lectură controversată și neliniște sînt „necesare“. Mai ales în perioadele istorice de cotitură, cum ar fi ceea ce s-a numit „Primăvara Arabă”, în 2011, sau actuala criză tunisiană din 25 iulie 2021.

De ce credeți că este „necesară“ o lectură din Cioran pe acest fundal politic?

Tinerii tunisieni și arabi au ajuns să se sufoce. Au pornit cu entuziasmul de a-și adora țara „visată“ și au ajuns să-și urască țara „adevărată“. Au descoperit un „iad“. Deci, cum să nu considerăm necesar să citim Căderea în timp, care ne permite să vedem că iadul poate fi „în altă parte”? Eram în mijlocul unei furtuni, la mila unei mulțimi de „ucenici revoluționari“ care ne doreau binele! Cum să nu considerăm necesar să citim Silogismele amărăciunii, unde rîsul tragic ne-a arătat că „tiranii, ferocitatea lor satisfăcută, devine blîndețe“, iar cei care nu au colți, visează la asta pentru că „vor să devoreze la rîndul lor“. Tinerețea noastră nu a făcut altceva decît să migreze către „altundeva“ din ce în ce mai imaginar și din ce în ce mai puțin imaginabil.

Cum să nu considerăm necesar să citim Istorie și utopie și, mai ales, o Scrisoare către un prieten de departe, dedicată lui Constantin Noica? Cum să nu considerăm necesar să citim Exerciții de admirație sau Eseu asupra gîndirii reac­ționare, apropo de Joseph de Maistre, care înțelegea spiritul revoluției mai bine decît anumiți revoluționari. Fără a uita de Tratat de descompunere care ne pune în fața „Gene­alogiei fanatismului“, într-un fel de apologie pentru negație. Toate aceste lecturi ne permit să vedem cum politicianul devine un „fanatic religios“ însetat de sînge, pentru că atunci cînd refuzăm să admitem caracterul interșanjabil al ideilor, „curge sînge“.

Asemănare între Cioran și Al-Ma’arri, poet orb, sceptic, ironic

Văzînd numărul de cărți ale lui Cioran, pe care le-ați tradus, (opt, pînă în prezent), ne putem imagina că există un interes general pentru opera acestui autor în țara dumneavoastră și în țările arabe. Sau a fost un interes special pentru dumneavoastră și editorul dumneavoastră? A fost un „efort personal“ sau ați găsit un anumit „parteneriat“ românesc sau francez?

A fost și este încă o chestiune personală. Singura noastră relație cu Franța se limitează la cumpărarea drepturilor de traducere de la editor. În ceea ce privește România, singura legătură, pînă astăzi, constă într-un interviu acordat revistei Alchemia, în 2009. Traducerea lui Cioran în arabă a fost și rămîne un „proiect“ suportat de un traducător și de un editor „pasionat“. Pentru că „traducătorul pasionat” preferă să satisfacă dorința de a ști în detrimentul dorinței de a cuceri. Scopul nu este de a ne oferi „nouă“ vizibilitate în Franța sau România. Obiectivul acestui proiect de traducere este de a oferi vizibilitate lui Cioran în țările arabe. Și cred că am reușit în limita posibilităților noastre. Deși „proiectul“ nu a fost încă finalizat.

Ce veți face în continuare pentru citirea și cunoșterea lui Cioran în țările arabe?

Ceea ce mi-aș dori este o lucrare „colectivă“ bine direcționată și bine concepută. Unele cărți ale lui Cioran au fost traduse în arabă din franceză, în timp ce versiunile franceze nu sînt întotdeauna fiabile. Aș vrea să construiesc un „grup de lucru“ pentru a traduce, în cele din urmă, ceea ce a scris și a editat Cioran în limba română. Apoi, aș vrea să văd ce ar oferi un studiu comparativ între Cioran și mistici și între Cioran și scepticii culturii arabe musulmane. El era un mistic care nu voia să se recunoască ca atare. A fost atins de transfigurare, iluminare, extaz. Aș dori să exploatez posibilele poduri între el și marii „sufiți“ din secolele al XII-lea și al XIII-lea: Sohrawardi, Ibn Arabi, Rûmi, Saadi și alții. Pe de altă parte, nu este dificil să găsim un fel de asemănare între Cioran și Al-Ma’arri din secolul al XI-lea. Poet orb, prozator emerit, sceptic, ironic ca nimeni altul, Al-Ma’arri a fost considerat „poetul filozofilor și filozoful poeților“. Unele dintre versetele și aforismele sale par să renască în Despre neajunsul de a te fi născut și în Tratat de descompunere. Al doilea ciclu de poezii se intitulează: Necesitatea a ceea ce este inutil. A intrat în posteritate cu Epistola Iertării, o capodoperă tradusă în majoritatea limbilor și adesea comparată cu Divina Comedie. Aș dori să urmăresc pistele care le-au permis, unui „lucid orb“ și unui „orb de luciditate“, acest tip de „proprietate comună“ dincolo de istorie și geografie.

Interviu realizat și traducere
din limba franceză de Lia FAUR

https://www.observatorcultural.ro/author/liafaur/

Interviu cu Mohamed LEHBECHA

19-02-2021 Nr.1050

Cui aparține, de fapt, scriitorul Panait Istrati? Cui aparține un scriitor care ajunge să fie tradus în cele mai neașteptate limbi, fără să aibă un agent editorial interesat permanent de promovarea sa? „Marginalul“ Panait Istrati a devenit un scriitor al lumii, născut în România, care seduce literar tocmai prin ceea ce îi fusese imputat de către denigratorii timpului său, „împestrițări de orientalism“ sau „bestialități și sminteli orientale“ (Ovid Densusianu), departe de a se integra în spiritul românesc. Or, iată că după aproape un secol de la moartea scriitorului, constatăm că acesta este spiritul nostru, unul cosmopolit prin straturi multiculturale, pe care îl descoperim alături de ochii curioși ai cititorilor străini. Panait Istrati este girat, nu doar de confrații săi, români, ci și de Romain Rolland sau Joseph Kessel, care văd în el expresia libertății, prin nota exotică a scrierilor sale, cultivînd natural emoția și sensibilitatea, atît de necesare în oricare epocă. Afinitățile cu spațiul exotic al Levantului deschid și mai mult interesul pentru un scriitor care a celebrat viața cum puțini au făcut-o.

În primăvara acestui an, în Tunisia, va aparea în limba arabă, la Editura Rashm, romanul Neranțula de Panait Istrati, în traducerea lui Mohamed Lehbecha. Traducerea este realizată după o ediție franceză, apărută la Editura Gallimard. Prin scrierea romanului său, Panait Istrati readuce la viață o lume îndepărtată, pierdută. Prin traducerea sa în arabă, această lume pare să fie redescoperită pentru a doua oară, în adîncul Mării Mediterane, cea care a spălat de atîtea ori picioarele unui biet vagabond celebru. „Da, am cunoscut atari clipe în ciuda vieții mele trudite. Mi le da soarele iernatec al Alexandrei, soarele ei mediteranean. Pentru acest soare, pentru Mediterana lui și dorința mea de-a trăi, acceptam feliile mari de amărăciune pe care soarta mi le oferea pe aceeași tavă“. (Panait Istrati, Neranțula)

Romancierul, nuvelistul, eseistul și traducătorul tunisian Mohamed Lehbecha, s-a născut în 13 mai 1992 la Nabeul, Tunisia. Este licențiat în limba, literatura și civilizația engleză, în 2015. Este profesor și responsabil cu programele culturale de la Maison du Roman, Cité de la culture, Tunis. A publicat: Khaldoun Michel, roman, Editura Zeineb, Tunis 2015, L’homme de la Rue de Rome, roman, Editura Hachette Antoine, Beirut, Liban 2018.

Traduceri: Falconer, roman de John Cheever, Editura Masciliana 2020. A mai tradus nuvele de Ambrose Pierce, James Baldwin, Lord Byron și Emily Brout prin The Short Story Project.

Cum l-ați descoperit pe scriitorul român Panait Istrati? De ce ați ales să traduceți în limba arabă tocmai romanul Neranțula? V-ați folosit în traducere de o limbă intermediară?

Prima dată, l-am descoperit pe scriitorul român Panait Istrati grație prietenului meu, romancierul tunisian Kamal Zaghbani, care a decedat recent. În timpul întîlnirii noastre, el mi-a oferit patru romane de Istrati adunate într-o ediție princeps: Neranțula, Țața Minca, Familia Pelmutter și Pentru a fi iubit pămîntul. Îmi amintesc că, ulterior, a avut loc o discuție între noi despre viața lui Istrati și, mai ales, despre relația sa cu romancierul francez Romain Rolland, despre corespondența dintre cei doi scriitori. Mi-a plăcut foarte mult experiența lui Istrati. Este un scriitor care a sacrificat totul pentru scris, în ciuda crizelor succesive de depresie și tuberculoză. A încercat să se sinucidă, dar Romain Rolland a fost întotdeauna acolo, cu el, pentru a-l susține și a-l încuraja să trăiască, să învețe și să scrie. Editorul nostru comun, al lui Kamal Zaghbani și al meu, Chawki Lanizi, a fost prezent la acea întîlnire, cînd am vorbit despre Panait Istrati. La scurt timp, Chawki Lanizi s-a oferit să susțină și să publice traducerea romanului Neran­țula, deoarece i-am spus că este o capodoperă. O combinație de frumusețe, violență și sentimente dintre cele mai umane. Este un omagiu adus orașului Brăila, Dunării și copilăriei. Romanul a fost scris în franceză, a doua noastră limbă în Tunisia. Am citit multe romane în franceză, deși specialitatea mea universitară este engleza. Mi-a plăcut și m-a provocat ideea de a traduce romanul Neranțula, pe care l-am terminat în șase luni.

Înainte de Neranțula, am tradus un roman american: Falconer de John Cheever. O literatură captivantă, extrem de intensă și profundă, și la Cheever, și la Istrati. Și, întrucît mă interesează realismul frust, am tradus Falconer, un roman de pionierat al aceastei mișcări literare. De fapt, editorul meu are toate mijloacele de a contacta editorii importanți din străinătate, fie din Franța, fie din America, astfel încît publicarea acestor romane, în Tunisia, nu a fost o problemă. Am tradus în arabă, care este limba mea maternă și limba scrisului și a expresiei mele. Așadar, este foarte important să o îmbogățesc cu texte valoroase din alte literaturi străine.

Are Panait Istrati un corespondent (scriitor) în literatura arabă? Dacă da, ați folosit stilul acestui scriitor pentru a vă ușura traducerea, dacă nu, ce greutăți ați întîmpinat?

Panait Istrati este cu adevărat un scriitor unic. Poate că descrierile sale despre orașul Braila și Dunăre îmi amintesc de romancierul egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988, Naghib Mahfuz, care și-a dedicat o mare parte din literatură vechilor cartiere muncitorești din Cairo, capitala Egiptului, o țară pe care Istrati o admira foarte mult. Găsim asta tocmai în trilogia sa Impasse des deux palais, Le palais du désir, Le jardin du passé. [Trilogia Cairoului – O plimbare prin palat, Palatul dorințelor, Strada Zahărului – a apărut și în românește la Editura Polirom, în 2011, în traducerea din limba arabă realizată de Nicolae Dobrișan – n.r.]

Mahfuz și Istrati împărtășesc această admirație pentru locuri și ființe umane pitorești. Sînt locuri populare, locuite de oameni obișnuiți din clasele sărace și mijlocii. Cît despre dificultăți de traducere, stilul lui Istrati nu este atît de dificil pe cum pare. Uneori a trebuit să caut mult înainte de a găsi semnificațiile unor cuvinte românești, care nu sînt traduse în limba franceză. Așa că a trebuit să cercetez multe despre zmeie, componentele lor și legile acestui joc destul de popular în Brăila lui Panait Istrati. Dar a fost o adevărată plăcere să o fac. Am învățat multe despre un joc despre care nu știam prea multe.

Chiar și pentru noi, românii, Panait Istrati este un scriitor exotic-balcanico-oriental. Cît de „oriental“ poate fi Istrati pentru un cititor arab?

Istrati este scriitor-călător. A trecut prin București, Constantinopol, Cairo, Paris și Napoli. Aceste vizite i-au influențat literatura într-un mod major. Cred că descrierea locurilor estice cu ochiul unui cunoscător face din Istrati un scriitor oriental. Acest lucru este evident în introducerea sa la Neranțula, unde descrie serile orientale, pline cu băuturi arabe și narghilele. Cu toate acestea, viziunea orientală nu este o viziune a unui străin, ci o viziune a cuiva care aparține Orientului sau a unei persoane care dorește să se înrădăcineze în acest Orient. Cred că aceasta este valoarea adăugată pentru cititorul arab. Ne-am obișnuit cu un orientalism străin, care rămîne pe margine. Dar acest orientalism al lui Istrati nu l-a deturnat de la principiile sale de libertate, egalitate și pace. Rămâne solidar față de clasele marginalizate și sărace.

Spațiul românesc în care se petrece povestea Neranțulei este în sud-estul României, în Delta Dunării. Ați călătorit în România? Există în carte spații comune României și Tunisiei?

Nu am călătorit în România. Dar sînt un mare cititor al lui Emil Cioran și al lui Virgil Gheorghiu. Iar opera lui Istrati m-a atras ca o hartă literară a României. Cartierele descrise în Neranțula, de exemplu, îmi amintesc de cartierele Medinei din Tunis. Această arhitectură populară datează de pe vremea Imperiului Otoman. În ceea ce privește Dunărea, aici, în Tunisia, avem valea Medjerdah, în nord-vestul Tunisiei, care se întin­de de la Siliana la Béja și a cărei sursă se află în Algeria. Această vale face parte dintr‑o operă literară fondatoare, și anume, Metamorfozele lui Apuleius.

Ce altă operă a lui Panait Istrati v-a impresionat? Veți continua să îl traduceți?

Mi-a plăcut Unchiul Anghel și aș vrea să îl traduc. Este întotdeauna o plăcere să traduc Istrati. În Unchiul Anghel există multe teme tratate în Neranțula, cum ar fi dragostea imposibilă. Dacă în Neranțula este iubirea imposibilă a copilăriei, în Unchiul Anghel este iubirea imposibilă a bătrîneții. Există, de asemenea, frumusețea satului de care toată lumea se îndrăgostește. Acest roman îmi amintește puțin de Dragoste în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez. De asemenea, trebuie men­ționat faptul că romanul lui Istrati, Unchiul Anghel, a apărut în Franța, în 1981, cu o introducere specială a lui Joseph Kessel.

Cît de greu este să traduci și să publici un roman cum este Neranțula în Tunisia? În ce tiraj va apărea? Din cine este compus publicul cititor pe care mizați?

Ca romanul să aibă succes este important să lucrezi cu un editor profesionist. Deci distribuirea cărții nu va fi o problemă. În ultimii zece ani, și mai ales după revoluție, există edituri excelente în Tunisia, inclusiv Editura Rashm, care va publica romanul Neranțula, în aprilie 2021, în momentul tîrgului de carte tunisian,  într-un tiraj de 4.000 de exemplare. În Tunisia, în special, și în lumea arabă, în general, cititorii sînt din ce în ce mai interesați de literatura străină, în special de cum se traduc, în arabă, autori englezi, francezi, americani. Și, întrucît, aceasta este prima dată cînd Istrati este tradus în arabă, cititorii săi pot fi în creștere,  după ce vor descoperi această traducere.

Ați fi interesat să prezentați online informații despre traducerea romanului în limba arabă publicului românesc?

Da, cu plăcere. A vorbi despre Istrati înseamnă a vorbi despre o lume întreagă.

Interviu realizat de

Lia FAUR

Ziua 185

Îmi este frică de oameni, trec pe trotuarul celălalt, mă supun pericolului de a circula pe marginea șoselei, cu riscul de a fi lovită de o mașină, mă dezinfectez după o simplă atingere. Fac orice, doar să nu fiu ucisă de virus. Nu mă mai gândesc la cancer, diabet, depresii, boli autoimune, foamete, accidente aviatice, catastrofe naturale și alte pericole care pândesc. Iar virusul, în loc să țină cont de grija mea, lovește și mai puternic mințile dezechilibrate. Cum s-a ajuns la limită? De ce nu am forță cât un grăunte de muștar care m-ar face de neatins pentru virușii lumii? De ce nu am vocația iubirii supreme? Cine îmi sunt prietenii? Mai am prieteni? Perioada de la începutul lunii martie, când am crezut că va trece ca o cometă pe lângă planeta Pământ, intru în casă și-l privesc pe fereastră până dispare, s-a prelungit și continuă. În jur, oamenii mor și e clar că nu glumește. Dar încearcă cineva să-l înfrunte? Se gândește cineva cu adevărat cum să adune bobul de muștar?

Vânzătorii din piețe te tratează cu inconștiență binefăcătoare. Mi-am dat seama de ea după ce am primit mesajul unui prieten din țară: „Ne urâm între noi. Suntem panicați și înfricoșați. Ne-a pătruns în creiere și ne-a blocat. Lumea stă izolată. Mâine toate școlile trec online.” Muezinul cheamă cu vocea înaltă, iar eu mă grăbesc cu masca pe față, uneori cu fața la vedere. Trec pe lângă vânzătorii de jucării din lemn pictat, întinse pe jos, pe lângă băiatul desculț, care vinde șervețele, pe lângă cei care stropesc fructele de cactus, pe lângă bărbatul cu barbă răvășită și cămașă lungă, care vinde parfumuri lângă zidul moscheii. Trec pe lângă cei trei bărbați care beau sucul de lămâie cu o felie de chec, pe lângă cerșetorii-mumii de sub ficusul monstruos, înveliți în pături, cărora li se aduce ofrandă cafeaua și ceaiul de mentă, pe lângă băieții care vând telefoane furate, pe lângă polițiștii de la colț, pe lângă cei care păzesc sinagoga, pe lângă bătrânul arab cu mustața albă din fața magazinului de pantofi, pe lângă shaormeria, mereu plină și îmbietoare, unde lucrează patru băieți fără mască, pe lângă bărbatul care vinde fructe și, dacă nu ai bani, ți le dă pe încredere, pe lângă femeia învelită în șaluri, cerșind mâncare, pe lângă tânărul sprijinit de propria cafenea, cu șorț negru și masca sub bărbie, pe lângă fierăria în fața căruia stau pe un scaun superb chiar artizanul și băiețelul lui cu handicap. Trec pe lângă grupuri de fete și băieți gălăgioși, care se strigă de pe un trotuar pe celălalt, pe lângă negrese superbe, cu turbane portocalii sau galbene, cu fesele rotunde, pe lângă femei ascunse de hijab, în jalabiya colorate, foarte rar înveșmântate în burka, pe lângă bărbați în jebba, cu chéchia albă sau vișinie, fără mască, pe lângă domni importanți, cu cravată și geantă de piele, pe lângă funcționare pe tocuri, pe lângă mulatre voluptoase în jeanși negri, pe lângă băieți cu ochelari de soare și părul strălucind de gel, pe lângă taraba cu migdale prăjite în caramel, pe lângă zecile de chioșcuri de fruits secs, cu tarabe pline de apă, sucuri, migdale, fistic, alune, biscuiți, napolitane, bomboane și țigări. Pe lângă rotisoarele care învârt pui rumeni, pe lângă bărbații cu burțile bombate sub tricoul prea strâmt, pe lângă cafenelele ticsite, unde se fumează narghilea, pe lângă uscătoarele de prosoape, întinse în stradă în fața saloanelor de coafură, pe lângă gardienii de la supermarket, care îți iau mecanic temperatura. O lume dinamică în ritmul căreia nu se ghicește frica, ba chiar o asumare în fața morții, printr-o credință naivă, dar puternică. Dacă nu trăiești conștient, teama dispare sau se încurcă printre picioarele trecătorilor și nu ai timp să o observi.

Învățământul este cu prezență, nu știu până când, dar e bine. Purtăm măști în sala de curs, nu ne atingem și încercăm să ne răsfirăm la un scaun distanță. După ce exersăm ritualul, uităm, și începem să râdem sub mască, uneori o lăsăm câteva secunde să putem respira în voie, apoi continăm să vorbim o limbă română care transmite entuziasmul școlarului de clasa întâi, când descoperă o nouă lume ascunsă în semne. Prieteniile se leagă în fața institutului, schimbăm o vorbă în română, două în arabă și trei în franceză, apoi ne urăm noapte bună. Privirea a câștigat în intensitate sub mască. Dacă „ochii sunt oglinda sufletului” și privim doar în jos, sufletul ni se va atrofia ca un organ bolnav. Când vom îndepărta masca, vom vedea chipuri șterse, măcinate de griji.

Frica nu face diferențe, depinde cum o întâmpini. Prăbușit în fața ei, sau echipat cu prieteni cărora să le vorbești despre cum o simți cuibărită în tine, alături de oameni pe care să-i iubești cu adevărat, aproape de copii. Numirea fricii o micșorează, o scade în intensitate, o pierde. În cultura populară, diavolul este apelat cu diverse denumiri: Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia, Ucigă-l toaca. Poate că întoarcerea la credință ar fi o revalorizare a sensului vieții. Întoarcerea la ceea ce este prețios și tăinuit. Nu se vinde la hram, nici la magazine specializate, nici în lăcașele de cult. Despre care nu auzi la televizor. Crucea este povara purtată pe umeri, așezată frumos din copilărie. Să nu o pierdem niciodată. Să o dăm mai departe ca pe o moșternire importantă. Copiii o duc pe a părinților și nu rezistă marilor obstacole ce apar în drum. Un prieten sau un iubit ți-o poate lua, ca să poți respira și visa. Cu timpul, scade în greutate, dar rămâne un mister personal cum se ajunge aici. Credința înseamnă sinceritate față de tine, înainte de toate. Încercarea de recuperare a curăției voluptoase din copilărie. Renunțarea la obiceiul de a fi mereu ocupat și distras de priorități. Atenția distributivă, nu doar la semnele de circulație, ci și la ființele umane, răspândite în fața ta ca niște jaloane luminoase.  Întoarcerea la lucrurile simple nu este doar un clișeu. „Bine că e cald, încă. E așa o zi frumoasă, de toamnă, o minunăție! Dar cine să o vadă?” a mai scris prietenul meu.

Îmi amintesc că astă-vară, când m-am întors la țară, parcă ieșisem dintr-o bulă a fricii și intrasem într-una a bucuriei copilărești. O izolare în verdele curat, nevirusat. Pădurea nu ascunde sub coaja ei niciun pericol. Iarba dezinfectează. Păsările nu vestesc prăpădul. Apa curge pe unde vrea ea, fără nicio obligație a celui care-și răcorește tălpile. Poate că nu locul de muncă ar trebui părăsit, sălile de curs, ci orașul, în sine. O dezinfectare masivă de obiceiuri comode, dar nocive pe termen lung. Revenirea la gusturi și mirosuri vechi. Înțelegerea, pe viu, a elementelor primordiale. O infinitate de posibilități ascunse într-o ramă ce încadrează un peisaj rupt de lume. Șansa transcenderii și pătrunderea la nivel cosmic superior.

(Fragment din volumul-jurnal în lucru Scrisori din Tunisia)

Interviu cu scriitorul tunisian Aymen Hacen

„Educația și angajamentul politic nu trebuie să fie separate de scris“

Aymen Hacen s-a născut în Hammam‑ Sousse, Tunisia, la 24 august 1981. După cum el însuși declară, de mic a înțeles că acest an, 1981, a fost decisiv pentru țara sa, care sărbă­torea a 25-a aniversare a independenței, dar și pentru Franța, pentru că François Mitterrand a fost ales președinte al Republicii la 10 mai 1981. Împărtășește o mare afecțiune pentru limba acestei țări, iar prin studiile aprofundate în literele franceze, Franța i-a devenit a doua casă. Susține că a fost de timpuriu conștient de faptul că se află la răscrucea dintre două mari culturi cuprinse între țărmurile Mediteranei și dintre mai multe moșteniri comune ale umanității. A scris recent, la solicitarea prietenului său român Valeriu Stancu, care a împlinit 70 de ani, o scrisoare, cuplată cu o poezie nepublicată, prin care propunea să facem abstracție de hărți și de granițe.

Poet, prozator, traducător, cronicar și eseist literar, Aymen Hacen abordează toate aceste subiecte și în scrierile și traducerile sale. Printre cele mai recente volume se numără L’Art tunisien de la guerre (2014), Tunisité suivi de Chronique du sang calciné et autres polè­mes (Fédérop, 2015), care ilustrează crezul autorului că educația și angajamentul politic nu trebuie să fie separate de scris. Același angajament va fi și mai coroziv în romanul L’Im­passe (ou l’art tunisien d’aimer), Moires, 2017, prin aducerea față în față a două generații: cea a tinerilor care au făcut Revoluția din 2011 și generația conservatoare, care a subminat-o. Pro­testele împotriva șomajului și a corupției, cererile îndreptățite și continui pentru libertatea de exprimare și condițiile de trai au condus, după 23 de ani, la îndepărtarea de la putere a președintelui Zine El Abidine Ben Ali. În contextul unei economii șovăitoare, a conflictelor sociale repetate și a deselor episoade sîngeroase, tunisienii s-au împăcat cu conservatorismul societății lor. Există încă un raport inechitabil între ceea ce se dorește la proteste și în viața civică și obiceiurile secularizate în societatea modernă tunisiană.

Încă din 1956, în timpul președintelui Ha­bib Bourguiba, femeia și-a cîștigat independența, Tunisia fiind primul stat din lumea musulmană care a interzis poligamia, repudierea, căsătoriile forțate și a aprobat divorțul. Din 1959, femeile au drept de vot, iar din 1973, avortul este legalizat. Însă, paradoxal, alături de femeile emancipate (miniștri, medici, avocate, profesoare, femei de afaceri etc.) trăiește și femeia analfabetă, care luptă pentru supraviețuire, cu sărăcia și violența. Pe fondul libertății obținute în 2011, are loc o dezlănțuire de energie (exprimată, deseori, în acțiuni reprobabile) care conduce, de multe ori, la punerea în pericol a securității personale și a încălcării legilor instituite de stat.

Aveți o voce puternică în rîndul scriitorilor tunisieni angajați politic. Credeți că poezia și poeții pot schimba, în general, comportamentul uman, în special – în Tunisia, în lumea arabă sau în Maghreb? De ce ar fi poezia o armă în lupta împotriva indiferenței și intoleranței?

Nu știu unde ați citit această afirmație, care, pe mine însumi, mă înspăimîntă. Eu nu mă tem, în sensul literal al cuvîntului, și pot spune un singur lucru: sper, cu toată modestia, că vocea mea a fost destul de puternică, acolo unde ați auzit-o. Dacă este adevărat, atunci sînt poet, și chiar o voce fericită. Poezia și fericirea nu merg împreună, pentru că nu este doar imposibil, dar trebuie să știți că poeții nu caută fericirea. În ochii mei, ei caută libertatea și eu aș vrea să fiu primul, cu orice risc, care vrea să fie liberi și să caute libertatea, pentru că, așa cum spune marele poet-filozof Nietzsche, trebuie să trăiești periculos.

Dacă e să continuu, întind puțin coarda și spun așa: poezia nu înseamnă nimic, este o stare de spirit, este o luptă care, în cel mai bun caz, a devenit o poezie universală, după situație, de la presupusul Homer, care ar fi scris presupusele Iliada și Odiseea, pînă la Pablo Neruda, care el însuși a scris Chant général. Cu toate acestea, trebuie să recunoaș­tem că poezia adevărată persistă, rezistă și depășește toate limitele. Prin urmare, cred în tot ceea ce scrieți sau ați văzut despre mine în diverse videoclipuri, în direct, pe social media și, desigur, la TV. Da, cred că pot fi capabil să fac diferența. Deci, în sfîrșit, fără teamă, trebuie doar să trăiești poezie, nu ca un lux sau un titlu – urăsc asta –, ci ca motiv pentru a fi tu însuți.

Mă bucur de a fi mai mult cioranique decît coranique!

Trebuie să trăiești periculos… În 2012 v-a apărut un volum de eseuri, pornind de la Cioran, René Char, Mahmoud Dar­wich, trecînd prin Samuel Beckett, Henri Michaux, Susana Soca, Armel Guerne, Pierre Alechinsky, Pascal Quignard, Yves Leclair, Pierre-Albert Jourdan, Salah Stétié și alți clasici și moderni. Ați scris un eseu despre Cioran și tragicul în literatură, Le Gai désespoir de Cioran (Editura Miskiliani, Tunisia, 2007). Ați fost în Transilvania pe urmele lui. De unde vine interesul pentru filozoful român? Cioran avea o viziune pesimistă asupra existenței umane. V-a influențat în vreun fel scriitura sa?

Într-un text care datează din 2006, dedicat unui mare poet și traducător pe care l-am cunoscut și l-am prețuit datorită lui Cioran, Armel Guerne, scriam că l-am descoperit pe Cioran datorită lui Beckett, acum aproape șapte ani. Un scurt corpus de texte adunate într-un dicționar m-a așezat în fața unei voci pe care o consider astăzi drept una dintre cele mai consistente: „Pentru a desluși acest om diferit care este Beckett, ar trebui să ținem cont de expresia «a te ține departe», deviza tacită a fiecăruia dintre momentele sale, despre ceea ce presupune singurătate și încăpățînare subterană, despre esența unei ființe din afară, care urmărește o muncă implacabilă și fără sfîrșit“. A fost nevoie de o singură frază pentru ca minunea să se întîmple. Totuși, acest lucru nu este surprinzător, iar șansa acestei întîlniri cu Cioran a fost imediat transformată în acea necesitate de a exploata zilnic scrisul său, care s-a dovedit a fi la fel de periculoasă pe cît de mîngîietoare, atît de disperată, de veselă, chiar încîntătoare. O pînză grandioasă ajunge să fie ecranizată în fața ochilor prin texte care mă conduc de la Henri Michaux și Roger Caillois la Susana Soca, de la Benjamin Fondane la Léon Chestov, de la Maria Zambrano la Ortega y Gasset și la atîția alți poeți, scriitori și filozofi care erau fie apropiați ai lui Cioran, fie colegi de călătorii, ale căror scrieri filozoful le-a devorat febril. Și citind Cahiers am aflat numele lui Armel Guerne, datorită acestui extras dintr-o scrisoare din 28 mai 1969. Armel Guerne îi scria lui Cioran: „Omenirea contemporană a așa-numitelor națiuni civilizate, sub treizeci de ani, ignoră zîmbetul sau rîsul și nu are nici o strălucire în ochi“.

Aceste rînduri au apărut în 2012, într-un eseu pe care sper ca într-o bună zi să-l văd tradus în limba română. Se numește À l’abri dans les ruines. Poésie et philosophie en écho, și pornește de la Cioran, de la concepția sa despre literatură și gîndire, traversez weltanschauung-ul său și propun o teorie a fragmentului. Iată cum Cioran este o mină inepuizabilă și eu mă bucur de a fi mai mult cioranique decît coranique! Adică mai sceptic decît dogmatic, mai filozof decît teozof, mai poet decît romancier! Ceea ce numiți pesimism nu este cu adevărat pesimism, altfel Cioran – și atît de mulți dintre cititorii săi – s-ar fi sinucis. Cioran, ca să zic așa, mi-a salvat viața pînă de curînd, cînd lucrurile nu mergeau bine. Sin­uci­derea, care este, poate, forma acută și activă a pesimismului, ar putea fi văzută ca o soluție, dar nu, nu este, deși respect sinuciderea, nu-i respect pe sinucigași. Cei care îi jenează pe alții amenințînd că își vor încheia viața sînt lași. Sinuciderile nu spun nimic. Ele acționează ca un cod de onoare. Îi datorez lui Cioran această viziune asupra vieții, la fel de realistă, pe cît de disperată și de veselă. Cioran, pe care mi‑ar fi plăcut să-l cunosc, mi-ar fi fost un bun prieten. De fapt, unii dintre prietenii mei, regretatul eseist român Nicolae Balotă, pe care l-am cunoscut bine în Tunisia, în 2002, precum și Roland Jaccard și Gabriel Matzneff, care erau aproape de Cioran, mi-au confirmat acest lucru: Cioran știa ce este o prietenie și putea să-ți fie prieten, în pofida scepticismului său. Dar nu aceasta este nedumerirea, ceea ce contează pentru mine este că, lui Cioran, îi apăr opera, o perpetuez și o consolidez mai bine decît anumiți pseudointelectuali, din Franța și din România, care au făcut‑o doar ca sursă de venit. Ei știu disprețul cu care Cioran îi trata pe semenii lor. Voilà. Trăind în apropierea acestui bărbat, „filozof‑artist“, în cuvintele prietenului său, Jean-Noël Vernant, îmi permit astăzi, la 25 de ani de la moartea lui, să spun tare și clar ce cred, poetic, filozofic și politic. Așadar, mulțumesc Transilvaniei că mi-a luminat drumul spre Mediterana de Sud.

A fi de stînga în Tunisia, o țară arabo-musulmană, laică, modernă și republicană

Cum este percepută vocea scriitorului tunisian în Tunisia? Se scrie literatură angajată? Dumneavoastră scrieți într-o manieră mai rar întîlnită în țările europene, de exemplu. Sînteți implicat în viața politică tunisiană, vă declarați ateu și comunist. Există un pericol în acest mélange al literaturii cu angajamentul politic?

De fapt, nu se poate spune că scriitorii sau poeții tunisieni sînt decisivi pe scena publică. Au existat cîteva excepții, cu siguranță, inclusiv poetul Mohamed Sghaïer Ouled Ahmed, originar din Sidi Bouzid, considerat poetul Revoluției, care a murit prematur la 5 aprilie 2016, la vîrsta de 61 de ani. Dar nu putem spune că scriitorii, poeții sau intelectualii pot schimba lumea. Este o observație tristă, dar așa arată realitatea. Un rapper, une instagrameuse sau nu are importanță cine pot fi mai influenți, atît în sensul bun, cît și în cel rău al cuvîntului. Dar este aceeași realitate tristă, în Europa și în Occident. Showbizul a devenit adevăratul creator de opinie.

În ceea ce mă privește, eu caut să mă implic, nimic nu mă împiedică să reacționez, să comentez știri și să-mi arăt angajamentul. Dumneavoastră și altor prieteni sau interlocutori din Europa de Est vi se pare bizar să te declari comunist sau de stînga? Vă înțeleg, deoarece cunosc istoria României, dar vă pot spune că, pentru mine, comunismul și gîndirea de stînga sînt un exercițiu de gîndire, o filozofie activă și o voință practică de schimbare a realității. Este departe de a fi o dogmă, o gîndire dictată sau o politică dictatorială. Ca atare, gînditori actuali și cu adevărat substan­țiali, cum ar fi Alain Badiou, Slavoj Žižek și Noam Chomsky, pentru a-i numi pe cîțiva, afirmă acest lucru, aderența lor la curentele de stînga, în mod deschis și magistral. Prin urmare, nu este un defect. Este, în cazul Tunisiei, o țară care ar vrea să fie în același timp arabo-musulmană, laică, modernă și republicană, o formă de îndrăzneală care do­rește să distrugă paradoxurile și, prin urmare, să creeze o altfel de realitate prin gîndirea dialectică, cu adevărat periculos progresistă. Nu cumva este vorba despre magia unei poezii și a unei filozofii active puse în slujba Revoluției?

Femeia tunisiană beneficiază de drepturi reale și inalienabile

Cum au schimbat cei nouă ani de democrație scurși de la Revoluție mentalitatea în Tunisia? Care este statutul femeii – soție, mamă, muncitoare, casnică, intelectuală? Ce s-a cîștigat în acești ani în statutul femeii și ce s-a pierdut?

Întrebarea dumneavoastră este pertinentă. Cred că există o concepție greșită cu privire la două fenomene care nu se aseamănă: între legea ca Lege și obiceiuri, ca Tradiție. Explic. De cînd s-a cîștigat Independența și s‑a instaurat Statul modern, din 1956, femeia tunisiană beneficiază de drepturi reale și inalienabile, reglementate, mai întîi prin Codul de stare civilă, apoi prin Constituția din 1 iunie 1959 și, în fine, prin Revoluția din 14 ianuarie 2011, cu toate cîștigurile sau pierderile pe care le-am trăit. Pe scurt, femeia tunisiană nu are nimic de invidiat la franțuzoaică, americancă, româncă și, nu mai puțin, nu invidiază acele țări și companii, unde femeile sînt plătite mai puțin decît bărbații. Jurisprudența tunisiană instaurează principiul parității salariale prin care a fost pus la punct un sistem educativ modern, grație căruia femeia a reușit să ocupe unele dintre cele mai înalte funcții în administrație.

Următorul răspuns se referă la o chestiune de cultură ce merită explicată. Credem – sau vrem să facem oamenii să creadă – că societatea tunisiană este o societate falocratică, dar nu este cazul: femeia este cea care preia cîrma acasă, dar și în educația copiilor sau în gestionarea bugetului familiei, iar în exterior are o prezență decisivă în toate sectoarele socioeconomice. Desigur, există lacune, fraude, cazuri de violență asupra femeilor, dar acestea sînt ilegale și au cele mai grave pedepse atunci cînd ajung în Justiție. Însă femeia tunisiană este departe de a fi sub degetul mare al bărbatului care, din multe puncte de vedere, nu mai poate respira, ca să folosesc un slogan acum la modă! Glumesc, dar este un fapt.

Ceea ce am cîștigat începînd cu 14 ianuarie 2011, adică de la Revoluție, este că limbajul s-a dezlănțuit, presa a fost eliberată și, mai ales, zidul de fier a căzut, deci este imposibil de dat înapoi, de a ajunge la o situație anterioară Revoluției. Pot spune chiar că dopul sticlei de șampanie a explodat și, după cum știm, este extrem de dificil, dacă nu imposibil să închizi din nou sticla… Există, de asemenea, probleme de corupție, defecte de formă în alcătuirea Statului, avem o problemă reală constituțională, cu noul regim care este semiprezidențial. Prin urmare, rămîn multe de făcut și asta este cu atît mai bine, deoarece Tunisia rămîne un caz unic în lumea arabă.

Nu sînteți doar poet, prozator, eseist, traducător, jurnalist cultural, ci, în egală măsură, și profesor. Presupunînd că pandemia va continua și în Tunisia, cum depășiți această problemă? Dar elevii/stu­denții dumneavoastră sînt pregătiți să facă față acestei molime planetare? Ați scris ceva despre acest subiect?

Sper că acest coșmar este deja în urma noastră, știind că Tunisia a pus capăt blocajului pe 4 iunie și că, la universitate, cursurile și chiar examenele au fost reluate imediat. Sînt necesare măsuri de siguranță, cum ar fi purtarea de salopete, controlul temperaturii și distribuirea gelurilor hidroalcoolice. În general, putem spune că Tunisia a cîștigat această bătălie împotriva coronavirusului. Nu este cazul altor țări mai bogate, cu resurse mult mai mari, unde numărul îmbolnăvirilor crește. Dar nu sîntem niciodată la adăpost de pericolul unei noi pandemii. Dacă revine, este necesar să se impună iar le confinement și să se instaleze starea de urgență. Aceasta este soluția principală, alături de îngrijirile medicale oferite bolnavilor din spitale.

Da, am scris și tradus mult în perioada stării de urgență cauzată de coronavirus. Ca atare, mă refer la traducerea unui text important al marelui poet-filozof Adonis, publicat în Lettres françaises, din luna mai. Acest text trebuie tradus în limba română, deoarece pune sub semnul întrebării umanitatea noastră, slăbiciunea și limitele sale în fața unei astfel de pandemii. La fel, am scris aceste versete pentru a-l însoți pe marele poet Salah Stétié, care a fost prietenul meu, Maestrul meu, și care a murit la Paris la 19 mai 2020:

Acum, cînd mîna nu mai poate ține nimic

Decît golul care separă golul de viață

Dumnezeu va intra în scenă în cele din urmă

El, cel care

Te-a chemat în noaptea Destinului

Noaptea de douăzeci și șapte de Ramadan, noapte a Coranului

Tu, cel ce ai citit, ai tradus, ai trăit ca un poet

Tu, care ai lăudat vinul mistic și pe Mohamed

Tie, care ai iubit să trăiești, să bei,

să mănînci, să călătorești

Înăuntrul tău, pustnic discret,

Liber în credința ta, liber în visul tău de om

Niciodată prea mult, niciodată prea puțin omenesc, asta este totul

Este tot ceea ce pot spune: la revedere, Maestre!

Pentru mine, scrierea și traducerea sînt aceeași activitate

Sînteți un mijlocitor între cultura ara­bă și cea franceză. Ați tradus din arabă în franceză și invers, Poème d’attente de Bernard Noël, 2007; L’instant de ma mort de Maurice Blanchot; o versiune arabă a Mythologie de l’homme de Armel Guerne și Absent de Bagdad de Jean-Claude Pirotte; o versiune franceză a Il a tant donné, j’ai si peu reçu de poetul tunisian Mohamed Ghozzi, 2009. În 2014 ați oferit o versiune franceză a volumului Merle de la ville captive de poetul tunisian Moncef Mezghanni. În martie 2016 ați semnat o traducere pentru Jérusalem de poetul arab Adonis. În 2016 ați tradus și prezentat Une barque pour Lesbos et autres poèmes ale poetului sirian Nouri Al-Jarrah. Continuați cu poetul Adonis. Ce au în comun acești autori? Ce criterii alegeți atunci cînd faceți selec­ția pentru traducere?

Trebuie să vă spun că, pentru mine, scrierea și traducerea sînt aceeași activitate, deoarece mi se pare că mă traduc pe mine însumi cînd scriu. Cu aceeași pasiune traduc lucrările altora, ale celor care au aceleași preocupări ca mine. Toate numele pe care le-ați menționat și altele pe care le-am tradus cu ocazia întîlnirilor și a festivalurilor (în special Voix vives de Méditerranée en Méditerranée de Sète) sînt, cu siguranță, diferite, dar fac tot posibilul pentru a traduce în franceză – și a nu trăda niciodată – timbrul acestor voci. Deci, Adonis este el însuși și nu Mohamed Ghozzi, la fel cum Mezghanni, a cărui poetică este unică, este el însuși și nu Nouri al-Jarrah, a cărei lucrare este pentru mine fundamentală astăzi în Lumea arabă. Traducerea este o artă în sine, aproape o misiune. Și dacă traduc în mod natural din arabă în franceză, pe care o consider adevărata mea limbă de creație, traduc doar în arabă textele și vocile, cînd simt că e necesar. Prin urmare, este o șansă, deoarece această formă de rigoare dă adesea naștere unor perle precum poeziile lui Yves Leclair și Serge Pey, traduse în arabă.

Chiar acum, cînd vorbim, v-a apărut o nouă carte. Cine este Abdellatif Laâbi?

Da, aceasta este o biografie intelectuală, intitulată Abdellatif Laâbi. La générosité du silence, în colecția de 101 cărți publicată de Institutul Lumii Arabe din Paris, un eseu, o marcă a mea, de la biografie la poetică, de la filozofie la politică. Figura despre care vorbesc este cea a unui mare poet, jurnalist și activist marocan, Abdellatif Laâbi, cîștigător al mai multor premii, printre care Goncourt de poésie, în 2009, și Grand Prix de la francophonie, acordat de Academia Franceză, în 2011. Nu știu dacă operele lui Laâbi sînt traduse în limba română, dar dacă nu sînt, este timpul să intereseze serios cultura română, mai ales că poetul a primit Premiul internațional pentru literatura franceză „Benjamin Fondane“, de la Institutul Cultural Român din Paris, în 2011.

Ați fost invitat în 2020 la festivalul on-line Zile și Seri de Literatură Doinaș (SAD), alături de scriitori români sau din alte țări europene. Care ar putea fi mesajul unui poet tunisian pentru confrații europeni, români, în particular?

Da, dacă aș avea cu adevărat ceva de spus, ar fi la fel de ascuțit ca esența însăși a poeziei în viziunea mea: nici Tunisia nu este o țară cu adevărat africană, și nici România, o țară cu adevărat europeană. Sîntem țări care nu se circumscriu, neapărat, unui continent. Lucrurile sînt mult mai complexe și poezia este aici, în Tunisia, și acolo, în România, să ne amintească, să desființeze granițele, să distrugă ideile preconcepute. Iată, asta cred și acesta este mesajul meu, dacă îmi pot permite.

Foto autor: Ernest Puerta

Interviu realizat și traducere din limba franceză de Lia FAUR, Observator cultural, 15 octombrie 2020

Am tot încercat să ajung la diverse personalități, specialiști în lumea arabă, ca să-mi răspundă la câteva întrebări pe o temă care-mi ocupă mintea de ceva timp. Relația dintre miros și diversele spații de locuit este una construită în timp și definește și diferențiază locuirile în sine. Omul ajunge astfel și destinatar, dar și inițiator al unei relații care se schimbă foarte mult de la epocă la epocă, dar care, în același timp, păstrează niște date esențiale în matricea ei.  După un refuz categoric și două apeluri care nu s-au concretizat nicicum, când eram gata să abandonez ideea cu totul, iată că primesc de la Lia Faur răspunsurile. Îi mulțumesc foarte mult pentru disponibilitate și pentru surpriza fantastică de duminică seara.  Lia Faur este scriitoare și lector de limba română la Institutul Limbii Române din București, locuiește în Arad, dar din toamna trecută predă limba română ca limbă străină în Tunisia, la Universitatea El Manar, Institutul de Limbi Moderne „H. Bourguiba”.  — Nona Rapotan

Cum ai descoperit lumea arabă? Cum ți-a fost în Tunisia din punct de vedere senzorial?

Lumea arabă e una specială. De cum aterizezi pe aeroportul Tunis Carthage se deschide o cu totul altă perspectivă asupra cerului. Cobori din aer, dar nu te trezești brusc într-o civilizație a clădirilor cu acoperișuri ascuțite care sfidează norii. Cerul e larg și generos deasupra zidurilor albe, înconjurate de palmieri aliniați ca pentru salut. În Tunisia am cunoscut cel mai albastru cer posibil, asortat perfect cu albul strălucitor al pereților și solul galben-cărămiziu. Un asemenea cer peste orașul Sidi Bou Saïd, la apus, oglindit în mare, cu ferestre albastre și coridoare ascunse sub o vegetație luxuriantă de bougainvillea roz, albă, galbenă sau roșie, îți poate crea o ușoară halucinație. Lumea e ori puțin prea grăbită, ori plictisită de căldură, ca adormită după-amiază. Pentru mulți oameni din aceste părți pare să nu conteze că mai există și alte continente, alte țări. Pământul lor e unic, și asta se simte în orice discuție. Piețe lungi cu mărfuri întinse pe tarabe, femei și bărbați care discută aprins, cafenele scăldate în aromele narghilelei, parfumuri grele, ce răzbat de sub șaluri de mătase. Când am ajuns eu, stive de rodii „aurite” te îmbiau în piață alături de curmale grase și dulci. Oriunde văd grămezi de fructe, de portocale și mandarine, struguri sau smochine, pepeni, migdale, caju, fistic, nefle sau la figue de Barbarie înseamnă că acolo e un colț al raiului pierdut, dar regăsit de mine. În Tunisia se importă prea puține fructe, astfel că poți găsi imperfecțiuni care pe piața europeană au dispărut demult, și gusturi diferite de cele ale fructelor pe care noi le importăm în România. Cu alte cuvinte, totul are gust. Aromele se combină cu zahărul și devin dulci până și lămâile, pe care le consum fără să mă strâmb. Miroase acrișor a măslin și a casă veche, cu sobă de pământ. Asta am simțit imediat după ce am ajuns. Miroseam a fum la fel ca în copilărie când bunica făcea focul din așchii și aerul se impregna cu izul diverselor seve de copaci. M-am simțit mică din cauza palmierilor foarte înalți și a ficușilor monstruoși din preajma moscheilor. Deodată au dispărut teii și plopii. Vegetația munților noștri s-a pierdut într-o mare de verde, rămasă în interiorul unui contur văzut din avion: harta României. În toată perioada de nouă luni mi-au lipsit limba română, vorbită pe stradă și în piețe, și anumite gesturi ale oamenilor, de care nu fusesem conștientă până acum. Aici lumea este grăbită și, dacă nu intri în ritm, atragi atenția. Grăbești pasul pe trecerea de pietoni, te strecori printre trecătorii prinși în discuții, te târguiești cu vânzătorii, scazi prețul la jumătate, joci ping-pong, urci, scazi, până găsiți cea mai bună variantă pentru amândoi. Am călătorit și mi-am desenat o hartă personală a Tunisiei, trasând contururi pentru locurile pe care le-am vizitat. Posed aproape o jumătate din partea nord-estică a țării. Este fascinantă întâlnirea cu civilizațiile trecute, mai ales cu cea romană. Te simți cumva acasă, printre cunoscuți, când vizitezi amfiteatrul El Djem, al treilea ca mărime în fostul Imperiu Roman, după Colosseum-ul din Roma și amfiteatrul Santa Maria Capua Vetere. O lumină aproape ireală se răspândește la apus printre coloanele și arcadele bine păstrate. Peste arena unde avuseseră loc execuțiile creștinilor și luptele gladiatorilor în secolul al III-lea, d.Hr. Gurile bune spunit. Aceasta este Tunisia, o întindere de istorie, de imperii apuse, peste care flutură la tot pasul steagul roșu cu semilună și stea, după modelul Imperiului Otoman. că amfiteatrul nu a fost finalizat niciodată și că nu ar fi avut loc nicio execuție. Dedesubt însă, dorm așezările punice împreună cu sufletele care le-au locu

Am călătorit și mi-am desenat o hartă personală a Tunisiei,
trasând contururi pentru locurile pe care le-am vizitat.

A ce miroase deșertul? Dar marea?

Deșertul miroase a nisip și a vânt, cred. Nu l-am explorat încă decât prin poveștile spuse de studentele mele Inès și Imen, ai căror părinți locuiesc la Tataouine. În 1931, acolo a căzut un meteorit de culoare verde și fragmente din el încă mai există, iar numele Tatooine este preluat în filmul Războiul stelelor, fiind planeta-mamă a lui Anakin și Luke Skywalker. Filmările s-au realizat în Matmata, tot un orășel sud-tunisian care găzduiește locuințele subpământene ale troglodiților.

Marea Mediterană este ca o femeie ce îmbracă ținute diferite ca să fie mereu alta. La Marsa, un orășel de coastă, situat în nord-est, aduce cu Marea Neagră, dar la Bizerte sau Kelibia, situate în nord, devine cristalină, cu transparențe turcoaz. E blândă, te îmbie să intri, să te arunci în limpezimea ei fără pericole și să înoți o zi întreagă. La Capul Bon, la El Hauaria, e vijelioasă, când se lovește de stâncile peninsulei. Cum am mai spus, istoria este prezentă peste tot. Aici, de exemplu, marea intră în grotele unei foste cariere din secolul al VII-lea, î.Hr, menționată de Strabon și Diodor de Sicilia. Piatra a servit la construcția orașelor punice, mai apoi, romane, o supraetajare de culturi, care se descoperă la tot pasul. Iar ca imaginea să fie completă, în jurul stâncilor, femei învăluite în șaluri pregătesc grătare deasupra unor butoiașe umplute cu jăratec, în timp ce copiii se pierd prin ascunzișuri concave.

Marea Mediterană este ca o femeie ce îmbracă ținute diferite ca să fie mereu alta.

Cum ai defini, din punct de vedere olfactiv, Tunisia și lumea ei?

Uneori simți că e prea mult, că te ia o ușoară amețeală când intri în lift după o frumusețe autohtonă sau când mergi pe stradă în urma unui bărbat ca pregătit pentru întâlnire. E o lume a olfactivului, dar și a vizualului, a senzațiilor. Nisipul din fața unei clădiri în construcție este galben ca turmericul așezat grămezi, în piață. Colinele sunt roșii de parcă s-ar fi mărunțit cărămizile unor orașe întregi. Întinderile de măslini au un verde diferit de verdele-smarald sau turcoaz al mării. În țările cu patru anotimpuri, bine definite, verdele variază de la anotimp la anotimp. Unul e verdele-crud și altul verdele-ruginiu. Aici, pentru că temperaturile nu coboară sub 10°C, se păstrează un verde al verilor noastre, dar cumva prăfuit din cauza nisipurilor aduse de vânturile puternice din sud. Un verde de stepă. Vântul puternic (sirocco) ridică nisipul deșertului încât, după fiecare ploaie, peste oraș se așază un strat de pulbere galbenă. Miroase a toate parfumurile și izurile Africii, a condimente, a boia, harissa, piper alb și negru, chimen, sumac, cimbru, chilli, busuioc, curry, cardamom, mentă, verbină, anason, ghimbir, coriandru, rozmarin, scorțișoară, nucșoară, lămâie, vanilie și a multe alte mirodenii, ascunse sau la vedere, în coșuri împletite din iarbă de mare și fibră vegetală.

Mirosuri grele, mirosuri încărcate, dulci sau sărate? Descrie-ne un pic lumea de peste mări și țări și din această perspectivă, a unui olfactiv asaltat din toate părțile de nou.

Floare de iasomie, de la vânzătorul ambulant, purtată după ureche de băiatul care vinde bambalouni rostogolit în zahăr, în Sidi Bou Saïd. Aer marin din golf, răspândit în Le Café des Délices, printre sunetele piesei lui Patrick Bruel. Ceai de mentă cu migdale crude, băut în restaurantul de pe acoperișul Medinei din Tunis, în murmur de voci. Miros de ardei copt și salata mechouia, de la restaurantul din colțul străzii. A chapati tunisien, cu omletă preparată direct pe plita fierbinte, cu ton, măsline verzi și harissa, de un băiat care își șterge de șorț mâinile pline de aluat. A brick scăldat în ulei. A fricassee, oferit de bărbatul cu mustață albă și chechia vișinie. A dulciuri cu nuci, miere și migdale. A smirnă, a trandafir, a tămâie, a santal și a alte minunății ce plutesc în jurul moscheii din Keirouan sau în jurul altor locuri de rugăciune. Mirosurile sunt diferite când se întâlnesc la un loc, dar nici nu te aștepți la altceva. Mi s-a întâmplat să merg după miros într-o direcție sau alta. Iasomia înflorită are un parfum delicat, la fel ca petalele ei, dar uleiul din parfum o face puternică și greu de respirat.

Se spune că în materialul de construcție al unei moschei se presară și mosc, astfel că în zilele călduroase, în cea mai mare parte a anului, zidurile răspândesc un parfum nedefinit. Se creează o magie între vocea muezinului, minaret și parfum.

Ai vizitat și minarete sau moschei? Dacă da, atunci ce miros(uri) poartă cu și în ele zidurile moscheilor sau al minaretelor?

Am vizitat mai multe moschei, dar cea care mi-a atras atenția prin miresmele sale este la Keirouan. Am respirat parfumuri străine sau în combinații pe care nu le-am simțit niciodată la un loc. Le-am căutat cu ochii aproape închiși, de la soarele puternic, și mi-am cumpărat mostre din fiecare, pentru micul meu altar de apartament. Se spune că în materialul de construcție al unei moschei se presară și mosc, astfel că în zilele călduroase, în cea mai mare parte a anului, zidurile răspândesc un parfum nedefinit. Se creează o magie între vocea muezinului, minaret și parfum. E ceva care încetinește pasul, zgomotul poate fi supărător pentru un străin, dar este parte din muzica acestei lumi.

Ce parfumuri învăluie femeile Tunisiei?

Ambră, mosc, tămâie, cuișoare, nucșoară, vanilie, paciuli, migdale, mirt, cedru, lămâie, trandafir, iasomie, scorțișoară, piper, cardamom, mandarine, ghimbir, bergamotă, smirnă, tămâie, vetiver, caramel, măslin, miere, flori albe, mentă, lavandă, piele, tutun, garoafe, mușcate. Repet cam aceleași componente, pentru că uneori poți confunda aromele unui produs alimentar cu cele al parfumului. În perioada Ramadanului am savurat niște prăjituri cu gust de miere și trandafiri, o nebunie de senzații. Iar tunisiencele gătesc foarte bine.

Dacă ar fi să aduni într-o sticlă de parfum toate notele caracteristice lumii Tunisiei, care ar fi cele de bază, cele de mijloc și cele de vârf?

Într-o țară arabă parfumurile sunt intense și variate și se amestecă după finețea percepției olfactive a fiecăruia. Mie îmi place mirosul de piele pe tarabele din Medina, amestecat cu aburul din narghileaua vânzătorilor obosiți și al ceaiului de mentă servit în pahare de sticlă sau vase de alamă. Inspir puternic când trec pe lângă grămezile de mandarine și îmi atrage atenția parfumul de bergamotă, din mâna vreunui copil. Nu mi-am preparat niciodată un parfum și este posibil ca orice combinație aș gândi să fie stridentă, înțepătoare. Îmi plac câteva esențe, dar nu aș putea anticipa rolul lor în ierarhia stabilită de mine. Să zicem, note de bază: ambră, mosc, cedru. De mijloc: piele, tutun, mirt. De vârf: ghimbir, caramel, trandafir.

Mie îmi place mirosul de piele pe tarabele din Medina, amestecat cu aburul din narghileaua vânzătorilor obosiți și al ceaiului de mentă servit în pahare de sticlă sau vase de alamă.

Te întorci în această toamnă în Tunisia. Ce iei cu tine de acasă ca să duci acolo? În ce mirosuri vei fi învăluită? Cum se vor împăca cu cele ale locului?

Iau cărți în limba română și suveniruri din România. Apoi, amintirile acestei veri petrecute acasă, o vară nouă cum n-a mai fost alta. O hartă fizică a Europei noastre, hărți mici ale României mele. Metri întregi de panglică tricoloră de dimensiuni diferite, pe care le voi împărți minunaților mei studenți de Ziua României sau vom realiza mici cocarde, cu alte ocazii. Cărți poștale cu Sulina veche. Albume cu orașul Arad sau Sibiu. Mirosul de citrice și ulei de măsline din părul meu a fost înlocuit cu mirosul de iarbă și frunze de nuc de la țară. Voi mirosi o vreme, probabil, a zacuscă și a dulcețuri, dar, în materie culinară, aromele nu sunt mult diferite de cele din Tunisia. Am regăsit în Tunis prăjituri din copilărie, coșulețe cu nucă, biscuiți șprițați, tort „Ziua și noaptea”, cu foi din pișcot, nuci din aluat, chec, tarte cu fructe sau brânză, halvaua cea atât de râvnită, cu fel și fel de arome și semințe, plăcinte cu nuci sau jeleuri de trandafiri. Bucătăria noastră din Transilvania, mai cu seamă cea de pe granița maghiară, este condimentată, la fel cum sunt multe mâncăruri, cu harissa tunisiană, o pastă iute de chili. Ciorba ne este comună, ca denumire, ca obicei. Și nouă, și lor ne place aroma de ardei copt, doar că ei îl preferă verde, iar noi, roșu. Fac o salată mechouia foarte gustoasă, pe care o ador, la fel și salata tunisiană, cu ton untos și rozaliu.

Când trăiești o asemenea experiență, te încarci cu energia a două țări. Când ești acasă, te gândești la țara de adopție, când ești acolo, vizezi mai mult decât de obicei câmpuri verzi întinse pe mii de kilometri.

Monday, September 14, 2020

Vecinul de scaun mă ignoră. A adormit și i-au căzut ochelarii pe nas în jos, făcându-i fața și mai caraghioasă. Lângă el, împrăștiate ziarele de dimineață, pe care eu nu reușisem să le cumpăr. Pe unul apărea mare un titlu: „7 bărbați au violat o tânără emigrantă”. Un vierme e un vierme, iar uneori nevertebratul este jignit de vertebratul care are creier dezvoltat și poziție verticală. Trenul trece printr-o gară umbrită de duzi. Nu mi-am putut stăpâni gândul la fata violată și la violatorii ei, cei șapte viermi, dar nu de mătase. Duzii îmi amintesc de anii în care se plantau cu nemiluita pe drumurile patriei. Viermii erau întinși în sălile de sport, pe jos, pe paturi suprapuse, ca niște sinistrați. Mirosea puternic a frunze măcinate, făcute praf, și a mizerie iute. Se mișcau într-o efervescență pe care nu mi-o explicam. Singura lor preocupare era să ronțăie frunze verzi și proaspete, adunate în saci din pânză de cânepă. Era ca un ritual, copiii hrăneau viermii. Doar copiii. Credeam că va veni o vreme în care în loc de fecale vor scoate mătase fină în fâșii lungi și transparente, iar copiii vor roti mosoare gigantice de mătăsuri fine. A venit ziua în care s-a așternut o liniște grozavă. Viermii dispăruseră, în locul lor acum stăteau agățate, pe copaci întregi aduși din pădure, gogoși albe, fine, fără mirosul înțepător dinainte. Viermii deveniseră mătase.Viermuiseră în viața lor scurtă, se închiseseră înăuntru ca să renască între două aripi, pline de pulberea albă, care înalță, care transformă târâtoarea în sublim. Violatorii caută sublimul, dar sfârșesc în grotesc și dispreț. Nu au răbdare, nu se închid înăuntru, ies în plin proces, nu așteaptă faza de pupă și vor să cucerească mișelește frumusețea. Viermuiesc și delirează în altă specie.

Alăturarea cuvintelor ”vierme” și ”mătase”  mi s-a părut întotdeauna oximoronică. Mătasea îl scoate din condiția lui pe vierme, îl ridică la rang superior, îi dă clasă. Cred că este o situație singulară cea în care viermele își spală păcatele, transformându-se în ceva atât de diafan, după ce a ingurgitat saci întregi de verdeață și a lăsat în urmă kilograme întregi de fecale, după ce a năpădit aerul cu izul iuțit produs în nopțile și zilele de hrojdăială.

Cum și-ar putea spăla păcatele un vertebrat care nu valorează cât un vierme de mătase?

Cum va mai îmbrăca o fată violată mătasea roșie fără să curgă sânge pe dinăuntru?

foto: Ana Alexandrescu

Pâinea a rămas singurul trup din mama. Când găsesc pâine de țară, mă apropii și o adulmec cu ochii închiși. Mă salvează de tristețe, mă îngrașă, dar mă hrănește cum nimic pe lumea asta nu o face. De dorul brațelor mamei mănânc pâine cu nuci sau pâine goală. Îi curăț coaja mai întâi, apoi trec la miez, până coboară sfințenia. E gustul anafurei pe care mi-o dădea din batistă după ce o terminam pe a mea. Iau o gură de vin și paradisul e la mine pe umeri. Împărtășită în ascuns, așteptam să vină momentul binecuvântat când preotul mă chema și se apleca să-mi dea lingurița de pâine înmuiată în vin, ștergându-mi ușor bărbia cu prosopul. Cu gesturi calme, cu voce șoptită. Mirosind amețitor a tămâie. Lingura mică și strălucitoare, degetele preotului albe și fine, ca un mulaj de ceară.  Aceleași pe care le urmărisem desenând în cărbune sau dirijând corul de copii. Mâinile mamei se confundau cu pâinea, cu brațele Sfintei Marii, cu aluatul. Îl frământa până se dezlipea ascultător. Rămâneau albe, curate și plăcut mirositoare. Când mușcam din colțul ce mi-era destinat se pogora asupra mea duhul sfânt. Nu eram sigură dacă acest „duc” nu se întrupa în serafimii cei cu șase aripi și heruvimii cu mulți ochi. Mi-era milă de ei, niște copii făcuți să zboare, pentru că, ce poți face dacă ai atât de multe aripi, niște copii rupți de pământ, ce se odihnnesc pe umerii tăi. Erau paznicii mei intimi. De îngeri nu te poți dezice, odată ce ți s-au dat. Te împrietenești cu ei sau nu, sunteți copiii tatălui, legați pentru veșnicie. Pâinea rotundă îmi acoperea pieptul, când mama nu cocea în cuptor. Brațele înconjurau cercul și nările trăgeau aerul ei în piept. Fetița respira pâine.

foto: Irina Buciu

Oricine ești tu, ai dreptul să visezi. Când mergi pe stradă sau când așezi capul în pernă. Când privești un tablou – un tablou e o poveste, a celui dinăuntru și a celui dinafară –  sau când deschizi o carte. Când admiri o nimfeacee sau atingi ușor cu vârful degetelor curbura unei statui. Când respiri cerneala din ziarul de dimineață ori te pierzi cu nasul în vreo carte pentru copii, la librăria din colț, ferindu-ți chipul de priviri cunoscute. Dreptul de a visa este inalienabil, este al tău cu acte în regulă, trebuie doar să știi să-l administrezi. Dacă lumina e prea puternică, închizi ochii și visezi, dacă noaptea te înconjoară, deschizi ochii și visezi. Îți pui masca din vis și privești lumea ca pe o eclipsă de soare, văzută printr-un ciob de sticlă verzuie. Ai dreptul să visezi, chiar dacă uiți și îți plângi nefericirea. E remediul, șansa de a intra în profunzimea lucrurilor pentru a le înțelege complexitatea.

”Din momentul în care un suflet este bine închis în solitudinea lui, orice impresie este punctul de pornire al unui univers. Apoi, fără îndoială, universurile sale multiple se amestecă și creează o lume complexă. Dar lumea este intensă, înainte de a fi complexă. Ea este intensă în noi. Și am simți mai bine această intensitate, această nevoie intimă de a proiecta un univers dacă ne-am supune imaginilor dinamice, imaginilor care ne dinamizează ființa. Astfel, credem că, înaintea marilor metafizici sintetice, simfonice, ar trebui să apară studii elementare în care minunarea eului și minunile lumii să fie surprinse în cea mai strânsă corelație. Filosofia ar fi atunci în chip fericit readusă la desenele ei de copil.” (Gaston Bachelard, Dreptul de a visa, Traducere din franceză de Irinel Antoniu, Editura Univers, București, 2009, p.43)

”Într-o zi, Simon Segal a vrut să-mi facă portretul. Era o zi de iarnă și eram dus pe gânduri. Mă gândeam la viața care m-a făcut – nu știu de ce! – filosof. Mă gândeam la țelurile neîmplinite, de neîmplinit. Pe scurt, Segal m-a surprins la ceas de melancolie. Am, fără îndoială, și alte stări. Aici e însă dovada vieții mele grele. Pictorul, sunt sigur, a spus în limbajul lui unul dintre adevărurile mele.

Căci, dacă privesc mai mult portretul pe care mi l-a făcut Simon Segal într-o seară de iarnă, iată că, la o distanță de o treime de secol – o, uimire! o, amintire! -, în ochii mei văd privirea tatălui meu.” (Idem, p. 208)

PLAYTIME: Ana Alexandrescu

Marea e marea, mereu îndepărtată ca spațiu și idee, cu întâmplările învăluite în aerosolii de seară, cu toate amestecurile de gusturi și mirosuri, muzici și nisip, mult nisip… Dacă ai trăit-o, senzația mării îți revine undeva la nivelul frunții și în cerul gurii, dacă nu, se strecoară mult mai jos și răvășește totul ca la simularea unui incendiu. Oricât de multă zăpadă s-ar așterne în jur, ea rămâne un elixir misterios care atrage gândul și furnică dorințe. E totul încapsulat acolo, pe stânca din golf, clipa trăită sau cea care așteaptă. Orice întoarcere înseamnă răscolirea unei memorii care poate produce ființei minuni sau ravagii.

Marea, în romanul lui Iris Murdoch, aproape umană, este spațiul unor întâmplări  incredibile pe care le trăiește un personaj exotic, monden, un actor ce combină trăsăturile unui veritabil artist. Poate că marea influențează totul, poate că e doar impresia lui, însă e cert că în preajma ei nimic nu mai este la fel, banalul este condimentat și conservat în gustul sărat al algelor ce ți se lipesc pe trup atunci când înoți gol.

”Ploaia s-a oprit și a ieșit soarele, dar peste cuprinsul mării atârnă un cer greu, de culoarea plumbului. Stâncile aurite de soare se profilează pe acest fundal mohorât. Ce paradis, n-am să mă satur niciodată de marea asta, de cerul acesta! Dac-aș putea căra un scaun și o măsuță peste stânci, în turn, aș putea sta și scrie acolo, cu priveliștea Golfului Raven în față. Trebuie să mă duc să cercetez bălțile dintre stânci, cât mai ține lumina asta intensă. Cred că spiritul de observație mi se ascute tot mai mult – ultima oară am remarcat o colonie de crabi minusculi, delicioși, ca niște boabe de strugure galbene, transparente, și o specie de peștișori cu înfățișarea feroce, bărboși, semănând cu niște coelocanți miniaturali.” (Marea, marea, Iris Murdoch, Editura Polirom, 2012, p. 122)

Foto: Ana Alexandrescu