Text apărut în revista „Acolada”, Iunie 2011, (anul V), nr. 6 (44)

„Avem a face aici cu un sincretism al vîrstelor, cu un conglomerat de trăiri în care predomină o simțire aurorală, o senzualitate în stare născîndă. Încă insuficient sexualizate, senzațiile plutesc într-o sălbăticie candidă…”

Lia Faur e recomandată astfel, într-un Cuvînt-înainte, de către Șerban Foarță: „nu știe să mintă (poeticește, bineînțeles); nu vrea, nu poate, nu se-ncumetă să mintă… Doctorandă în Camil Petrescu și, prin contaminare, și autenticistă, ea își va fi făcut, pesemne, un credo din «sinceritatea liminară» a celui ce a scris Patul lui Procust. De unde, implicit, și o anume anticalofilie evidentă. Stilul ei e, «alb», fără, -ndeobște, nicio cochetărie feminină, – fie și dacă, -n ea, feminitatea pare să dea în clocot”. De precizat cîteva lucruri. „Autenticitatea” poetei e mai curînd obiectiv biografică decît instrumentată de-o „sinceritate liminară”, aceasta din urmă supusă cerințelor, ca și inevitabile în cazul poeziei, ale unei „poze” a … „autenticității” (în proză confesionalul, sub forma precizată de scriitorul interbelic amintit, de „proces-verbal”, e mai ușor de asimilat). „Anticalofilia” are un caracter relativ, nefiind dusă pînă la suprimarea unei cursivități grațioase, vag joculare precum acolada unei metafore generalizate. Cît privește „cochetăria feminină”, aici într-adevăr nu e nimic de comentat. Feminitatea dînd „în clocot”, avem a face cu o „autenticitate” a psihiei, irepresibilă, amalgamîndu-se cu „poza”, ea însăși în cazul eternului feminin, o „autenticitate” suigeneris, nu-i așa? Dar cochetăria Liei Faur e una specială. Deosebită de cea cultivată, după cum cu justețe observă Șerban Foarță, de către „multele noastre poetese care erotizează, astăzi, de la isteroid la stercorar”, ea face un pas înapoi către „demnitate”, „discreție”, chiar, pe alocuri, „sfială”. E o comportare, s-ar putea zice, retro, lilială, precum a Ofeliei shakespeariene, floral evocată de Rimbaud („flotte comme un grand lys”). Frageda ființă a autoarei are o componentă adesea infantilă. Visătoria d-sale nu depășește de regulă pubertatea, pierzîndu-se în povești, fantazînd într-un stil ușor ștrengăresc: „la încheietura mîinii tale iedera seamănă cu o brățară verde. Jocul tău de-a prințul cu prințesa îniederată nu e din seria filmelor estice. E dintr-un film american permis sub 12 ani. Hai să fugim la furat de mere ca niște copii dintr-a șasea. Să fumăm frunze de nuc și să ne credem mari. Să intrăm într-o casă părăsită și să ne spunem povești cu fantome. Hai cu mine doar știu și alte povești”. Avem a face aici cu un sincretism al vîrstelor, cu un conglomerat de trăiri în care predomină o simțire aurorală, o senzualitate în stare născîndă. Încă insuficient sexualizate, senzațiile plutesc într-o sălbăticie candidă: „cînd te-am văzut am început să strîng repede pietre ca să opresc apa. am alergat desculță ca să prind fluturi. am băut ceai de iasomie. am mîncat roșii direct din grădină. am vorbit serios. m-am tăvălit prin iarbă am respirat”. Sau: „e noapte și visez că ninge. focul arde în vatră iar eu copil desculț mînjit pe obraji cu magiun de prune roșii fiert într-o căldare de aramă îmi încălzesc picioarele și o privesc pe mama și ea copil cum își piaptănă părul negru și lung. bunicile mele vestite îmi fac vînt cu fustele largi de mătase și îmi curăță fața cu un petic de pînză înmuiată în apă. mama crește văzînd cu ochii și se pregătește să facă dragoste întîia oară cu un băiat ce va veni într-o zi și o va cere de nevastă. bunicile îi vor pregăti zestrea și nu îi vor spune nimic despre contracepție. astfel de lucruri nu se discută, e tîrziu și toți se pregătesc de plecare”. Consemnările biografice nu se îndură a se desprinde de un angelism ce topește asprimile: „astăzi am terminat de citit o carte despre îngeri, chiar azi cînd a murit mama. plîng înfundat și frec dușmeaua în urma sicriului. încerc senzația aceea din urma morții, deschid dulapuri caut urme strîng amintiri. înjur îngerii pentru neglijență, descopăr inutilitatea unor vorbe și gesturi”. Sub același semn angelic, identitatea corporală a autoarei dispare. Visîndu-și într-o noapte îngerul roz-alburiu, a rămas imobilizată, fără grai, căci, în învăluirea lui, gura, nările, urechile îi devorează simțurile devenite inutile. La plecare îi dăruie un sărut pe cerul gurii care persistă și acum. Trecînd prin acest strat purificator, erotismul în cauză se conturează treptat, nu o dată șovăitor între inițiala ingenuitate și impulsurile trupești cărora nu se îndură a le da cale liberă. Le inhibă, le temporizează, le deviază prin trucuri naive, prin proiecția în peisaj. Peisajul funcționează ca un factor proteguitor al copilei intrigate de evoluția sa psiho-somatică, neștiind (încă) ce să facă la hotarul anotimpurilor existențiale: „visam la clipe decupate din cotidian. așa cum decupezi fotografiile alb-negru și le lipești într-un loc unde nimeni nu s-ar aștepta să le vadă. gestul tău de animal nestăpînit cu zăbala în gură mi-a provocat dorință și am început să număr pașii pînă la tine. unu doi trei trei doi unu. am învățat singură drumul înainte și înapoi ca o furnică grăbită. azi se lasă întunericul și noaptea de vară e friguroasă. vîntul adună frunzele la marginea trotuarului și le împrăștie ca într-un alt anotimp. cuvintele tale nespuse nasc răni gata cicatrizate”. Nubila ia conștiință de sine cu greutate, mixîndu-și noile senzații întrezărite cu imaginarul. Dorind a se risipi în chip de praf pentru a ajunge în respirația tuturor, speră să se nască odată cu toți cei ce se vor naște de-acum înainte și astfel să întîlnească un băiat străveziu cu care să facă dragoste în iarbă, să danseze goală în ploaie, împlinind la atingerea fiecărei picături un orgasm. E mai curînd o viziune fabuloasă a ceea ce va să vină, o feerică așteptare decît consemnarea unor experiențe consumate. Patetismele sunt rare în acest discurs înfrigurat și nu foarte expresive. „Autenticitatea” poetei rezidă în rezervă, în postura pudică. Dispoziția d-sale cu adevărat prielnică poeziei e cea a unei fine abstrageri, a unei abateri din drumul ferm al instinctualității stîrnite. Iată o glumă melancolică, în maniera unei stampe japoneze: „în ziua aceea dragostea a venit ca ploaia. Oamenii își purtau umbrelele ca pe niște parașute deschise. Viu colorate. Vîntul mi-a întors umbrela pe dos”. Se ivesc la tot pasul lunecări în ludic. Încercînd impresia că un poem i se scrie mereu pe cămașa de noapte, autoarea se străduiește a-l reconstitui din dezordinea literelor. Dacă într-o dimineață apare un „d”, n-ar putea urma decît cuvintele cu aceeași inițială: „am început să ghicesc: dans. distanță, dincolo. dimineți, duce. dor. doare. dorință, deget, dilemă”. Rezultă un modernism zglobiu, al femeii care vorbește „pe fugă” cu iubitul său despre „secretele națiunii” și are „oră la coafor”, dar care, „ca să treacă timpul”, mîzgălește „bucăți de cuvinte” și „aripi” pe „ziarul de seară”. Așadar practicile mondene sunt corectate de altele evazioniste.
Evitînd o confruntare cu existența solară a instinctului, cu semenii temerari „care nu se tem de foc și bici (…). care își decupează bucăți de piele pentru a cîrpi pielea vînătă de la o palmă un pumn sau un viol”, Lia Faur dă glas unei imaturități funciare față de care ia poziție în două moduri. Pe de-o parte întorcîndu-se spre vîrsta incipientă a jocului contras în ritualuri tandre, în grațioase înscenări care ne duc gîndul la Emil Brumaru și la Șerban Foarță. Ceremonii ale gingășiei ce rămîn tangente la „taine”: „te las să pleci singur și în dimineața aceasta. să descifrezi singur cifrul genții de voiaj. să numeri singur cămășile albe cu mînecă lungă. să-ți înnozi singur șireturile. între noi să rămînă măcar niște taine”. Ca și: „azi ai uitat să mă scoți din cutia cu naftalină mirosind a lavandă. credeai că-mi voi aminti cîmpurile de anul trecut din provence în care și greierii se coloraseră în violet. sau poate lumina amăruie în care se scăldau ochii mei căutînd cerul”. Pe de altă parte, abordînd un registru autoanalitic, vag „camilpetrescian” prin speculație consacrată sieși: „am încercat să mă identific pe o axă între limita inocenței și cea a perversității, mă atrage partea neacceptată ca fiind ideală. urăsc ipocrizia tuturor celor care-și pretind candoarea privirilor așteptînd ca o privire să-i scape de «dulcea ușurătate a ființei». îmi fac bilanțul unor regrete tardive dar ființa mea se situează la capătul liniei spre stînga”. Inocența fie și atinsă de cochetărie, autoscopia fie și atinsă de proză, reprezintă deopotrivă eschive ale vîrstei mature la care eul auctorial ezită a se adapta.

Gheorghe GRIGURCU

Lia Faur: Piele de împrumut. Cuvînt înainte de Șerban Foarță, Ed. Vinea, 2009,
96 pag.