Articol apărut în revista ARCA, Anul XXIII, Nr. 7-8-9 (268,289,270) 2012

Pe un eșichier imaginar, Șerban Foarță și Lia Faur fac mutări grațioase, aproape pași de dans, unul către celălalt.

Stabilirea unor reguli și a unor semne de punctuație pentru acest dialog șahist susține ipoteza unui joc asumat și practicat cu plăcere pe tot parcursul cărții: „Șerban. Am tras la sorți (…), iar ție ți-au căzut piesele albe” (p. 9). Prima mutare aparține Reginei.

Pionii cu care joacă cei doi autori (păsări, flori, fluturi, culori, mirosuri, gusturi, imagini ale copilăriei, literatură) se deplasează în profunzime pe niște pătrate situate la niveluri diferite unul de celălalt, care ignoră bicromia și transformă tabla de joc într-un spațiu flexibil și reliefat de imaginație și anamneză.

Lia Faur este o inteligentă și sensibilă Alice în țara minunilor lui Foarță. Ea face mutări pentru a interoga subtilitățile unei personalități ale culturii române. Și îi reușește din plin. Cartea este impregnată de stilul ludic, poetizant, pictural și muzical, rafinat estetic, cultivat și livresc al lui Șerban Foarță, stil care plutește seducător, ca o dantelă imponderabilă peste orice subiect.

Întrebat, de exemplu, de interlocutoarea sa ce flori ar alege pentru o pălărie de Regină, poetul răspunde: „Floarea ce i se cuvine: «a Reginei» (ajunsă în exclusivitate, când regii erau puși la colț, floare-de-colț (greu accesibilă, altminteri); aspectul ei fiind vag pâslos, ar fi, prin excelență, fetrul optim. Apoi, pentru ceremonii de orice fel, aș alege crinii, dragă Lia, – fie heraldici, ca în herbul Franciei, fie naturali pentru aceia care tivesc, într-un poem de Macedonski, o insulă (a șerpilor și a lui Ahile!): Ostrovul alb, alias Lewki: «Crini regali, jur-împrejur». Iar dacă nu ca bor al pălăriei, întrețesuți, atunci, în pletele Reginei, ca într-o pânză prerafaelită, – imagine, azi, cam desuetă (dacă nu chiar frizând un soi de kitsch); având, cu toate acestea, avantajul că, printr-un mic hazard lingvistic, cuvântul crin aduce cu acela desemnând, în limba franțuzească, «pletele», «coama» sau «panașul», – la crinière!” (pp. 14-15).

Spre deosebire de o altă carte, scrisă cu Alex Ștefănescu (Cum e să fii femeie), în acest dialog Lia Faur ne se pune foarte mult în evidență (cu o singură excepție, în finalul textului, când joacă singură șah). Este atrasă și, cu voluptate, se (lasă) dusă în Aestetica, un tărâm fără granițe pentru interlocutorul ei. De la un cuvânt precum flori, acesta o poartă spre fiori și ea, „jucând cu negrele”, se lasă provocată și rememorează episoade colorate și parfumate din copilărie. Rolul pe care și-l asumă coautoarea este acela de a prilejui, prin curiozități plasate strategic, o desfășurare sintactică și stilistică, în stil propriu, a lui Șerban Foarță, care pornește de la sine și se întoarce la sine.

Curiozitatea și admirația nedisimulată, direcționate spre interlocutoarea sa, fac însă posibil un dialog, și nu un interviu. Exercițiile de admirație sunt practicate de ambii poeți, care, pe alocuri, motivat și de curgerea discuției, inserează în text fragmente din propriile poezii, descoperind cu uimire, corespunderi tematice.

Mutările celor doi în planul dialogului nu urmăresc o finalitate a jocului. Dimensiunea competitivă a oricărui joc este aici în totalitate absentă. Firul discuției este unul foarte subțire și delicat, care se ondulează la un cuvânt, o sugestie, o aluzie, merge înainte și nu duce nicăieri. Exclusiv pentru plăcerea jocului/ dialogului.

Dialogul celor doi nu are niciun nod polemic, este perfect empatic, discursurile lor se pliază pe aceleași linii, încât, ca cititor ai impresia că asiști la un dans grațios, pe tabla stilisticii și a culturii, realizat de o singură sensibilitate, androgină. Sunt foarte puține zonele în care cei doi jucători reacționează diferit, dar tot nu polemizează. Opiniile lui Foarță cu privire la literatura lui Petru Dumitriu și filmele lui Pintilie sunt categorice, iar Lia Faur nu face decât, eventual, să-și completeze interlocutorul, în fond aprobându-l.

În mod firesc, un dialog fără nerv polemic nu transmite cititorului, nu îl activează în planul lecturii. În cazul de față, pericolul acesta de receptare este evitat, cel puțin parțial, prin spectacolul ideilor și prestanța nuanțelor la care cititorul asistă. Iată un exemplu în acest sens. Pornind de la menționarea unui autograf pe o frunză de arțar pe care i l-a dat Manolescu în 1996, Șerban Foarță vorbește la îndemnul Liei despre semnificația autografului în accepția sa, se confesează, amintindu-și de autografele personalizate dedicate Ioanei Pârvulescu și „amicilor de la Kinema Ikon”, revine la regnul vegetal („dintr-o amară nostalgie, poate, a Paradisului pierdut”) și lansează din nou o discuție… despre gusturi.

Realitatea despre care discută cei doi este una cu preponderență a simțurilor, evanescentă. Concretețea și densitatea factuală sunt evitate parcă printr-un pact secret al celor doi, care vor să rămână într-un soi de paradis, de lume paralelă, asemănătoare prin prospețime și ingenuitate, cu cea a Micului Prinț. De altfel, diversele reprezentări picturale din cartea de față trimit, la fel ca în Micul Prinț, la o sensibilitate specifică vârstei copilăriei și jocului.

În ultima parte a cărții, cele două euri se desprind din dialog și fac exercițiul jocului individual. Ceea ce rezultă de aici pentru ochiul cititorului este o diferență de plasare în viață și de transfigurare a ei, în literatură. În timp ce Șerban Foarță literarizează cu farmec și competență pornind de la amănunte care se pierd în țesătura sofisticată a textului, Lia Faur intră în zona dramatică a vieții, pe care încearcă să o croiască textual sub forma unei table de șah.

Boala tatălui, concretețea derizoriului uman sunt ilustrate prin pasaje literare aparținând unor autori ai destinului (Preda, Rebreanu, Garcia Marquez). Această punte, împreună cu întoarcerea, printre tranșele de viață concretă, în fața spațiului alb al laptopului și punctarea lui cu negru o readuce pe poetă în spațiul protector al literaturii.

Literatura ia forma unei salvări atât pentru Șerban Foarță cât și pentru Lia Faur. Cu mijloace diferite. Și la un alt nivel de transfigurare și expresie.

* Șerban Foarță, Lia Faur, Eșichier, Timișoara, Editura „Brumar”, 2012, 148 p.